Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Parabola semănătorului, consemnată de sinoptici, se numără printre primele parabole rostite de Mântuitorul.
Iisus se afla în casa Sa din Capernaum (Matei 13, 3-9 şi 18-23), nu departe de ţărmul Mării Galileei. Şi pentru că, pe ţărm, mulţime multă aştepta cuvântul Lui de învăţătură, ca să se poată face auzit şi văzut S-a urcat într-o corăbioară, din care le-a vorbit mulţimilor în pilde despre Împărăţia cerurilor.
Sfântul Evanghelist Matei reţine Parabola semănătorului, a neghinelor, a grăuntelui de muştar, a aluatului, a comorii ascunse, a mărgăritarului şi a mrejei.
Sfântul Evanghelist Marcu consemnează, în acelaşi context, doar trei dintre ele: a semănătorului, a spicului de grâu şi a grăuntelui de muştar (4, 13-20); Sfântul Evanghelist Luca redă doar Parabola semănătorului (8, 5-15).
Interesantă este însă maniera de prezentare a Parabolei semănătorului în interpretarea lucanică.
Sfântul Evanghelist Luca spune că, după ce Mântuitorul a fost uns cu mir de femeia păcătoasă în casa fariseului (Luca 7, 44-47), însoţit fiind de cei doisprezece şi chiar de unele femei care au fost vindecate de Iisus, printre care: Maria, numită Magdalena, din care scosese şapte demoni, Ioana, femeia lui Huza, care era unul dintre iconomii lui Irod, Suzana şi multe altele care slujeau lui Hristos din avutul lor (Luca 8, 1-3), a făcut un excurs prin cetăţi şi prin sate, propovăduind şi binevestind Împărăţia lui Dumnezeu.
Şi adunându-se mulţime multă de prin toate cetăţile, pârgă a noului popor al lui Dumnezeu, Iisus le-a ţinut o cuvântare ţesută din parabole, mai ales că printre ei nu se aflau numai oameni de bun simţ, credincioşi, ci şi mulţi cărturari şi farisei. În acest context, El a preferat să le descopere taina Împărăţiei lui Dumnezeu prin parabole, vorbire specifică orientalilor, pentru ca, spune Sfântul Evanghelist Luca, „văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă” (Luca 8, 10).
Iisus folosea adesea acest mod de a vorbi, pentru că cei care se împotriveau învăţăturii Lui nu erau vrednici să pătrundă tainele Împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa că beneficiari ai acestei revelaţii au fost numai Apostolii (Luca 8, 10), pe care Mântuitorul Însuşi îi fericeşte, zicând: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd, şi urechile voastre că aud. Căci adevărat grăiesc vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit.” (Matei 13, 16-17). Textul este împlinirea profeţiei lui Maleahi: „Şi toate neamurile vă vor ferici pe voi, căci veţi fi o ţară dorită.” (Maleahi 3, 12).
Cunoaşterea pe care Iisus le-o mijlocea celor simpli trebuie văzută ca o recompensă a osârdiei şi sârguinţei lor de a-L asculta şi urma pe El (Luca 11, 9). Or, ceilalţi, spune Mântuitorul, „văzând, nu văd şi auzind, nu aud, nici nu înţeleg” (Matei 13, 13).
Afirmaţia Sa este axată pe o altă profeţie vechi-testamentară: „Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec.” (Isaia 6, 9; Ieremia 5, 21; Iezechiel 12, 2). De remarcat este faptul că orice înţelegere a celor dumnezeieşti este darul lui Dumnezeu.
Parabola semănătorului nu vrea să evidenţieze stângăcia cu care semănătorul şi-a aruncat sămânţa, despre care se spune că „una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit” (Luca 8, 5-8), ci atrage atenţia asupra infertilităţii solului în care au căzut trei pătrimi din sămânţa aruncată. Citind textul, constatăm că primele trei au mers până la o vreme, una murind înaintea celorlalte; doar cea aruncată în pământ bun a fost roditoare.
Deşi parabola a fost explicată de Hristos: „Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.” (Luca 8, 11-15), exegeţii vin cu detalii.
Ei spun că semănătorul adus în discuţia parabolei este Însuşi Hristos, iar sămânţa aruncată este cuvântul lui Dumnezeu, „având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină” (I Timotei 4, 8). Pământul în care s-a semănat este sufletul omului, rodnicia acestui suflet fiind diferită, întocmai celor patru feluri de pământuri din parabolă. De multe ori pot apărea însă şi surprize. Dacă locul pietros distruge rădăcina plantei, spinii distrug rodul acesteia. Seminţele căzute între spini sunt asemenea celor care, deşi „au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Evrei 6, 5), îl înăbuşă cu grijile vieţii, expresie a tuturor păcatelor. La unii ca aceştea se referă şi prorocul Zaharia: „Dar ei n-au voit să ia aminte, ci au întors spatele cu îndărătnicie şi şi-au astupat urechile ca să nu audă” (7, 11). Sfântul Apostol Pavel învață că „dacă (o ţarină) aduce spini şi ciulini, se face netrebnică şi blestemul îi stă aproape, iar la urmă focul o aşteaptă” (Evrei 6, 8). Desigur, spusele apostolului erau o continuare a strigătului prorocului Ieremia: „Araţi-vă ogoare noi şi nu mai semănaţi prin spini” (4, 3).
Hristos arată câtă risipă fac oamenii de cele spirituale, preocupându-se de cele lumeşti; trei părţi din sămânţa aruncată s-au irosit şi numai a patra parte a căzut în pământ bun, rodind de o sută de ori mai mult, de şaizeci de ori şi de treizeci de ori (Matei 13, 8), încât ne încredinţează că a rodit şi pentru pământul sterp şi neroditor.
Mântuitorul, prin cuvintele Sale, a semănat Cuvântul lui Dumnezeu şi în sufletul celui trândav, nesimţitor şi ignorant, asemenea drumului bătătorit, şi în sufletul celui nestatornic şi nerâvnitor, asemenea pământului pietros, şi chiar în sufletul celui bine intenţionat iniţial, dar robit de grijile vieţii, asemenea pământului cu spini.
Diferenţa între oameni o face strădania lor. Chiar şi pentru cei care se străduiesc există o gradare a reuşitei. Fiecare va primi pe măsura dăruirii sale, spune Sfântul Teofilact al Bulgariei: pustnicul va primi o sută; monahul şaizeci; iar cel care a ales nunta cinstită treizeci.
Dumnezeu Se bucură pentru fiecare în parte: şi pentru cel care aduce rod o sută, şi pentru cel cu şaizeci, şi pentru cel cu treizeci. Îi primeşte pe cei de pe urmă întocmai ca pe cei dintâi.
În plus, Dumnezeu le spune celor care au urechi de auzit, şi care vor să şi audă, că e dispus să-i primească şi pe cei trândavi, şi pe cei împietriţi, şi pe cei învolburaţi de grijile lumii în egală măsură. Singura condiţie este aceea ca ei să accepte oferta. Mărturie în acest sens stau oamenii eliberaţi de păcate, robi lui Dumnezeu, având rodul lor spre sfinţire, iar sfârşitul lor, viaţă veşnică (cf. Romani 6, 22).
Semănatul nu s-a încheiat, ci el este în curs de desfăşurare şi, fără îndoială, el va dura până la sfârşitul veacurilor. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, după Înălţarea Sa la cer, nu a neglijat ogorul Bisericii Sale, ci l-a încredinţat apostolilor, ierarhilor, preoţilor, secundaţi de apologeţi şi învăţători. Aceasta este partea cea bună a pământului roditor. Ei sunt cei care au primit mandatul să vestească Evanghelia la toată zidirea, aflată într-o acerbă foame după cuvântul lui Dumnezeu (cf. Amos 8, 11), învăţându-i să păzească şi să împlinească toată legea Evangheliei (Matei 28, 20; Marcu 16, 15). Ei sunt cei care au propovăduit şi încă propovăduiesc în numele lui Hristos neamurilor, „ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna” prin ei (II Corinteni 5, 20).
Fie ca sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu – despre cuvântul lui Dumnezeu, prorocul Iezechiel spune că are puterea de a învia chiar şi pe cei morţi (cf. 37, 1-10) – să rodească în noi roadele bunătăţii, ale dreptăţii şi ale dragostei, prin care să putem învia şi dobândi Împărăţia lui Dumnezeu!
