Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Minunea învierii fiului văduvei din Nain reținută de Sfântul Evanghelist Luca (7, 11-17) a urmat minunii vindecării slugii sutașului din Capernaum, consemnată de același evanghelist (7, 1-10). În text ni se spune că Mântuitorul, însoțit fiind de ucenici și de multă mulțime, s-a dus în cetatea Nain (Luca 7, 11), o localitate situată la aproximativ 40 de km de Capernaum, la sud de Nazaret.
Printre cei care-L însoțeau se aflau și câțiva dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul care, vestindu-i lui Ioan cele întâmplate cu sluga sutașului și cu tânărul înviat, au fost trimiși de acesta pentru a-L întreba pe Iisus dacă El este Mesia, Cel Ce trebuia să vină.
Iisus a răspuns frământărilor lui Ioan nu în cuvinte, ci în fapte: „Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ați văzut și cele ce ați auzit: Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește.” (Luca7, 22). Iar adevărul nu era departe de ei, căci fiecare prelegere era întărită de Mântuitorul prin fapte, fie o minune, fie chiar mai multe. Iar ceea ce le atrăsese atenția era tocmai evenimentul petrecut la poarta cetății Nain, unde, ne relatează evanghelistul, „iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, și mulțime mare din cetate era cu ea” (Luca 7, 12).
Tânărului îi murise cu câtva timp în urmă tatăl, iar acum îi venise rândul să se adauge el însuși celor din neamul său, deja plecați Dincolo (Facerea 25, 8) și care – din păcate – se aflau încă în Șeol, „în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate și în umbra morții” (Psalmii 86, 6), așteptând răscumpărarea (Daniel 12, 2).
Referatul biblic nu menționează motivele morții tânărului. Evreii considerau moartea o consecință a păcatului (Facerea 2, 17). Să fi fost tânărul acela atât de păcătos încât să nu-l mai fi răbdat Dumnezeu? Probabil că, dacă ar fi fost așa, trupul său ar fi fost lăsat la discreția păsărilor de pradă, cum se întâmpla în cazul celor blestemați (Ieremia 16, 4), și nicidecum nu ar fi fost înmormântat după toată rânduiala iudaică. Or, acest tânăr era însoțit pe drumul cel din urmă de mulțime mare.
La evrei, odată cu ieșirea sufletului, mortului i se închideau ochii și gura, era spălat, uns cu aromate și înfășurat în giulgiuri (Facerea 46, 4; II Paralipomena 16, 14), după care i se dădea ultima sărutare (Facerea 50, 1). Apoi era lăsat în grija bocitoarelor (Ieremia 9, 16-21) până-n după-amiaza zilei când se săvârșea îngroparea. Rudele și prietenii, care aveau asupra lor pâinea durerii și cupa mângâierii (Iezechiel 24, 17), își sfâșiau hainele (Iov 1, 20), cădeau cu fața la pământ (Iosua 7, 6), posteau până seara și se tânguiau (II Regi 1, 12).
După cum se vede, multe din tradițiile lor au fost preluate și în Creștinism.
Mântuitorul era în drum spre Ierusalim. Nu-L invitase nimeni, în mod special, la înmormântarea în discuție. Atmosfera era dezolantă. Mama tânărului era răvășită de durere. Cu puține cuvinte, evanghelistul surprinde trăirile Mântuitorului: „Și, văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!” (Luca 7, 13). Lacrimile sunt un mod de exteriorizare a întristării lăuntrice, la care vrem să-i facem părtași și pe ceilalți. Mântuitorul Însuși a trecut prin două astfel de momente psihologice revelatoare: a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine, înaintea învierii lui Lazăr (Ioan11, 33), pregătindu-Se pentru Patima Sa, și S-a tulburat pentru căderea lui Iuda (Ioan 13, 21; 17, 12).
Acum însă i-a spus femeii să nu plângă. I S-a făcut milă de văduvă. Mila este una din însușirile înțelepciunii lui Dumnezeu (Iacov 3, 17); despre ea psalmistul spune că este mai mare chiar decât cerul (Psalmii 107, 4; 102, 11); este virtutea care va constitui criteriul de departajare la Judecata de Apoi.
Confruntarea cu moartea este drama vieții omenești. Pe fondul suferinței, Hristos – sprijinitorul orfanilor și al văduvelor (Psalmii 145, 9) – trezește în văduva din Nain nădejdea ajutorului: „Și apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te!” (Luca 7, 14). A făcut dovada spuselor Sale de mângâiere. A însoțit cuvântul cu fapta.
De remarcat este că, deși Legea interzicea ca cineva să se apropie de trupul unui mort (Numerii 19, 13) pe motivul întinării, Hristos – fără nicio ezitare – S-a atins de sicriu, zicându-i tânărului: „Scoală-te!”. I S-a adresat punctual: „Tinere, ție îți zic” (Luca 7, 14).
Cuvintele Mântuitorului, care au însoțit atingerea sicriului, au transformat moartea în viață. El, ca Dumnezeu, are viața în Sine Însuși; El este sursă a vieții, pe care o poate da numai cui voiește (Ioan 5, 21). În acest sens trebuie să înțelegem cuvintele Sale; tânărul era mort, dar Mântuitorul i S-a adresat ca și cum ar fi fost într-un somn: „Scoală-te!”. Evenimentul depășește experiența obișnuită a oamenilor. Chemările de revenire la viață sunt semne ce indică puterea lui Dumnezeu (Isaia 61, 1-3; Matei 11, 5).
Și s-a ridicat mortul și a început să vorbească și l-a dat mamei lui (Luca 7, 15). Nu este vorba de vreo formă de moarte aparentă, de vreo stare de leșin profund, ci este vorba de o moarte reală (Luca 7, 12). Numai că, pentru Iisus, moartea nu este decât un somn adânc, somnul necredinței, din care omul se poate trezi printr-o credință, fie ea și cât un grăunte de muștar, care este capabilă să mute munții sau să facă posibilă trecerea cămilei, ori a funiei, prin urechile acului.
Deci, nu a fost vorba de vreo ducere în eroare, ci de un caz real. Minunea a avut loc datorită puterii lui Dumnezeu (Matei 11, 5). Evanghelistul mai adaugă că mortul a început să vorbească. De asemenea, pentru ca să nu se creadă că ar fi doar duhul celui ce murise, Mântuitorul l-a luat de mână, întocmai ca pe fiica lui Iair (Luca 8, 54-56), și l-a dat mamei sale. Avem aici dovada că moartea înaintea lui Hristos nu-i decât un somn (Psalmii 12, 4).
Întocmai au făcut Ilie, după ce a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 20-23), și Elisei, când l-a înviat pe fiul sunamitencei, care s-au adresat fiecărei mame în parte: „Ia copilul!” (IV Regi 4, 34-36).
Încredințându-l mamei sale pe tânărul înviat, El a pus în valoare rolul mamei în viața tinerilor.
Minunea i-a înfricoșat pe toți cei prezenți, mai ales că poporul iudeu traversa o îndelungată perioadă de secetă spirituală. Nu a fost singura dată când în sufletul iudeilor s-au aprins sentimente de apreciere și recunoștință în relație cu Iisus. Textul ne spune că „slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Luca 7, 16).
Era împlinirea unei profeții vechi-testamentare: „Eu le voi ridica Prooroc din mijlocul fraților lor, cum ești tu, și voi pune cuvintele Mele în gura Lui și El le va grăi tot ce-i voi porunci Eu. Iar cine nu va asculta cuvintele Mele, pe care Proorocul Acela le va grăi în numele Meu, aceluia îi voi cere socoteală. Iar proorocul care va îndrăzni să grăiască în numele Meu ceea ce nu i-am poruncit Eu să grăiască și care va grăi în numele altor dumnezei, pe un astfel de prooroc să-l dați morții.” (Deuteronomul 18, 18-20).
Minunea nu a rămas fără ecou. Ne spune evanghelistul: „Și a ieșit cuvântul acesta despre El în toată Iudeea și în toată împrejurimea.” (Luca 7, 17). Și bine a fost că minunea nu a rămas tăinuită, deoarece mesajul ei a vrut să arate că nu moartea are ultimul cuvânt, ci viața. Prin moarte se trece într-o altă dimensiune a vieții, care se numește Împărăția lui Dumnezeu. Garantă a învierii noastre este Învierea lui Hristos!
Sfinții Părinți ne învață că cel ce moare lui Dumnezeu „se ascunde în El, se scufundă în El, fără să înceteze de-a fi, se golește de viața lui, pentru a se umple de a lui Dumnezeu, îmbogățindu-se viața lui Dumnezeu în el, încât nu o mai simte decât pe a Lui”.
Învierile din morți cu trupul, care au fost consemnate de Sfinții Evangheliști, sunt limitate, – doar trei sunt reținute –, iar cei înviați au murit din nou; învierile celor morți sufletește prin păcat și înviați de Hristos sunt însă nenumărate. Astfel de învieri se întâmplă zilnic.
Sunt învieri din moartea – consecință a despărțirii de Dumnezeu, ori a robiei patimilor, ori a preocupărilor excesive pentru viața materială, ce împiedică vederea celui aflat alături și comuniunea cu el, ori a deznădejdii și neputinței. Mai trist, moartea sufletească vine de prea multe ori din încătușarea în care alți semeni, pentru un interes meschin, din lăcomie pentru cele deșarte și din dorința unui câștig ușor, îl aruncă pe cel slab, pe cel fără apărare, pe cel naiv, pe cel oropsit, pe cel de care nimănui nu îi pasă prea mult. Îi fură identitatea, îi fură prezentul și viitorul, îl tâlhăresc de demnitate. Juridic, aceste fapte sunt încadrate la „trafic de persoane”. Moral, ele reprezintă păcate strigătoare la cer: „Iar de le veți face [acestora] rău și vor striga către Mine, voi auzi plângerea lor și se va aprinde mânia Mea.” (Ieșirea 22, 23-24). Vai aceluia de la care Dumnezeu Își va întoarce față Sa!
Când însă ne pierdem orice urmă de speranță, să ne amintim de Cruce și de Înviere. Zilnic Hristos se apropie de noi, ca de sicriul tânărului din Nain, invitându-ne să ne ridicăm din mormântul păcatelor și să mergem pe calea vieții celei veșnice. Nu refuzați calea! Și nici nu îi lăsați pe alții să o piardă!
