Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Sfântul Cuvios Ioan este un pustnic care s-a nevoit pe la sfârşitul secolului al XV-lea sau în prima jumătate a secolului al XVI-lea în Sihăstria Prislop din Munţii Parângului, una dintre cele mai vechi sihăstrii din Ţara Haţegului.
Primii sihaştri s-au stabilit în zonă pe la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea; mulţi dintre ei au fost vieţuitori ai mănăstirilor Râmeţ și Silvaş. Nu puțini veneau şi de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog; nu au lipsit nici ucenici de-ai Sfântului Nicodim de la Mănăstirea Tismana, veniţi din Muntele Athos. De altfel, străvechea Mănăstire Prislop, sau a Silvaşului, cum i se mai spunea, este una dintre ctitoriile Sfântului Nicodim de la Tismana, ridicată cu ajutorul domnului Mircea cel Bătrân (1386-1418) pe locul unei aşezări sihăstreşti mai vechi. Actuala biserică a mănăstirii a fost construită în 1564 de domniţa Zamfira, fiica lui Moise Basarab al Ţării Româneşti.
De remarcat este faptul că, sub influenţa Cuviosului Nicodim de la Tismana, Sihăstria Prislop a cunoscut cea mai înaltă trăire duhovnicească din istoria sa, îndeplinind totodată un însemnat rol cultural şi bisericesc în viaţa românilor transilvăneni. Aici, Cuviosul Nicodim de la Tismana, spre sfârşitul vieţii, a copiat cunoscutul Tetraevanghel slavon din 1404-1405, o capodoperă care se numără între marile valori ale patrimoniului cultural-artistic al ţării.
În plus, în Ţara Haţegului, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, sub influenţa Mănăstirilor Tismana şi Prislop, a luat fiinţă Sihăstria Râu de Mori, pustiită de calvini în secolul al XVII-lea, şi Sihăstria Plosca; aceasta din urmă, în secolul al XVII-lea, era una dintre mănăstirile de referinţă din Transilvania. Din păcate, a fost distrusă de generalul Adolf von Buccow, în anul 1762, deoarece a fost considerată o puternică redută a Ortodoxiei.
Cât despre Cuviosul Ioan Sihastrul, cunoaștem că s-a format duhovniceşte în Sihăstria Prislop. Potrivit tradiţiei locului, din botez se numea Ioan; de tânăr şi-a părăsit casa părintească, închinoviindu-se în obştea Mănăstirii Prislop, mănăstire care era foarte aproape de Silvaşul de Sus, satul său natal. După un timp de ascultare în obştea Mănăstirii Prislop şi după ce a primit îngerescul chip, cu binecuvântarea stareţului de la acea vreme s-a retras în pustie, pe malul prăpăstios al râului Slivuţ (Silvuţ), unde şi-a săpat o chilie în piatră, cunoscută până azi sub numele de „chilia” sau „casa sfântului”, în care s-a ostenit întocmai nevoitorilor din primele veacuri creştine.
Din păcate, sfârşitul i-a fost tragic. În sinaxarul său este consemnat că, pe când îşi făcea o ferestruică la chilia sa din stâncă, doi vânători de pe versantul celălalt al prăpastiei l-au împuşcat mortal, crezând că este o fiară sau vreo „nălucă”.
Cu timpul, vestea despre viaţa lui aleasă a trecut munţii, ajungând până în Ţara Românească, de unde câţiva călugări au venit şi au cerut moaştele Cuviosului Ioan de la rudele sale – mai ales că în acea vreme Ardealul începea să resimtă presiunea uniaţilor – pe care le-au aşezat, probabil, în Mănăstirea Tismana ori la Cozia, sau poate în Bistrița olteană ori la Curtea de Argeș, spre cinstire şi închinare.
Moaştele Cuviosului Ioan au dispărut ulterior fără urmă, păstrându-se doar un fragment, după cum scrie în 1762 ieromonahul Efrem în cronica sa, intitulată Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului, din Eparhia Haţegului, din Prislop.
Cuviosul Ioan Sihastrul, care „în peşteră s-a nevoit, cu răceala pietrei s-a împrietenit şi podoaba pustniciei a dobândit”, rămâne o pildă vie de sfinţenie, nu doar pentru credincioşii din Ţara Haţegului, ci chiar şi pentru toţi credincioşii ortodocşi din ţară şi din străinătate. Mulţi dintre credincioşii din părţile Haţegului, plecând în străinătate, au făcut cunoscut până în depărtate zone europene ori de pe alte continente exemplul viețuirii lui.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 20-21 iunie 1992, a hotărât trecerea sa în rândul sfinţilor cu zi de pomenire la 13 septembrie.
