Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Pericopa evanghelică citită astăzi în cadrul Sfintei Liturghii redă un fragment din convorbirea lui Iisus cu Nicodim (Ioan 3, 13-17), „fruntaş al iudeilor” (Ioan 3, 1) şi membru al Sanhedrinului, care oscila între a crede şi a nu crede în dumnezeirea lui Iisus Hristos.
Înclina să creadă, văzând minunile pe care le săvârşea Iisus, şi, în egală măsură, înclina să nu creadă – sau mai degrabă să nu arate această convingere – că El este Mesia cel aşteptat de poporul lui Israel, ca nu cumva să fie excomunicat din sinagogă, respectiv din dregătoria sa; lucrul acesta se va întâmpla mai târziu, după convertirea sa la Creştinism, când, alungat din Ierusalim, va fi ocrotit până la sfârşitul vieţii de ruda sa, învăţatul Gamaliel, mentorul Sfântului Apostol Pavel.
Măcinat de teama de a nu fi văzut de ceilalţi membri ai Sanhedrinului, dar şi de conaţionalii săi, Nicodim s-a dus noaptea la Iisus, pentru a da glas câtorva din frământările sale sufleteşti: „Rabbi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni pe care le faci Tu dacă nu este Dumnezeu cu el.” (Ioan 3, 2). Nicodim, spre deosebire de celelalte căpetenii ale iudeilor, nu-şi ascunde credinţa că Iisus este trimis de Dumnezeu; nu putea să înţeleagă totuşi cum ar putea să-L considere Fiul lui Dumnezeu.
Vedem aici o luptă între raţiune şi credinţă, dar şi între aşteptare şi împlinire. Părintele Dumitru Stăniloae, referindu-se la acest conflict interior, spune că Nicodim nu înţelegea pe deplin centralitatea Domnului Hristos în Sfânta Scriptură.
De aceea, Mântuitorul Hristos, pentru a-l face să înţeleagă, subliniază pedagogic un prim aspect esenţial – credinţa, care nu constă doar în a te minuna de faptele cuiva, ci are nevoie de o naştere de sus, de la Duhul Sfânt (Ioan 3, 31). În acest sens, Iisus afirmă: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 3). Aşadar, ca să te umpli cu harul lui Dumnezeu, trebuie să te naşti mai întâi din Dumnezeu în Duhul Sfânt. Or, a te naşte de sus înseamnă a te naşte din Hristos, Cel Care Însuşi S-a prezentat pe Sine: „Eu sunt din cele de sus.” (Ioan 8, 23).
Din păcate, Nicodim, întocmai conaţionalilor săi, nu înţelegea cum stau lucrurile legate de naşterea de sus − de naşterea spirituală − şi de aceea, neîntârziat, L-a întrebat pe Iisus: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” (Ioan 3, 4). În acest „de sus” revelat de Mântuitorul, el vede doar ieşirea pentru a doua oară din sânul matern, fiind neputincios să sesizeze sensul spiritual; rămâne ancorat în literă.
Văzând îngustimea înţelegerii lui, Iisus i-a revelat taina naşterii din nou: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 5). Dacă anterior vorbeşte de „vedere”, acum Iisus condiţionează intrarea în Împărăţia cerurilor de naşterea „din apă şi din Duh”, ca prefigurare a Tainei Botezului. Nu este vorba de o altă viaţă, naturală, deci nici personală nouă, ci de o renaştere „din apă” şi „din Duh”.
Duhul Sfânt nu se manifestă în viaţa noastră împotriva sau în lipsa materiei, ci prin mijlocirea materiei. Cel care se naşte din trup este supus coruperii şi morţii, adică este trupesc, pe când cel „ce este născut din Duh, duh este” (Ioan 3, 6), pentru că Duhul face trupul viu în mod real, pregătindu-l pentru Împărăţia cerurilor.
Iată de ce, după aceasta, Domnul îi amintește: „Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.” (Ioan 3, 13). Indirect, Hristos i-a spus − ca şi celorlalţi învăţaţi − că este Dumnezeu; pentru că numai Dumnezeu poate fi pretutindeni, în cer şi pe pământ. Mai mult, El îi combate pe văzătorii care pretindeau că ştiu şi ceea ce este în cer, întărind că numai cel care a fost în cer poate da mărturie. Prin întruparea Sa, S-a coborât din cer, prin Înălţarea Sa, S-a suit la cer, dar niciodată nu S-a despărţit de Tatăl şi de Duhul, fiind pururea împreună cu Ei în cer şi pretutindeni.
Şi ca să-l încredinţeze pe Nicodim că este Dumnezeu şi om, precum şi de scopul Întrupării Sale, i-a adus în atenţie episodul din pustiul Edomului, consemnat în cartea Numerii (21, 9): „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 14-15). Textul de la Numerii 21, 9 mai precizează că oricine dintre evreii muşcaţi de şerpii veninoşi, cu care fuseseră pedepsiţi pentru cârtire, căuta la şarpele turnat de aramă, se vindeca.
Şarpele de aramă, la autorii creştini, este considerat o prefigurare a lui Hristos înălţat pe Crucea mântuirii (Ioan 3, 14). Asta înseamnă că nu poţi scăpa de muşcătura păcatului fără să priveşti la Crucea lui Hristos şi fără să crezi în El. Nu poţi obţine nemurirea fără să crezi în Dumnezeu, după cum citim în Evanghelia Sfântului Ioan: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan3, 16); viaţă iruptă din împărtăşirea harului vieţii veşnice.
După această convorbire cu Nicodim, Iisus S-a retras cu ucenicii Lui în pământul Iudeii şi stătea acolo şi boteza. Acest fapt este fără îndoială o referire la Biserica Sa; în Biserica Sa, Iisus Hristos este prezent în mijlocul ucenicilor Săi, respectiv al diaconilor, preoţilor şi arhiereilor, al credincioşilor şi credincioaselor, umplându-i de lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt pe toţi cei care primesc Botezul. Nu ezitaţi să vă număraţi printre ei!
