Sfântul Ierarh Ioan de la Râşca, episcopul Romanului – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Sfântul Ioan de la Râşca s-a născut într-o familie de buni creştini, răzeşi din ţinutul Vrancei, Gheorghe şi Anastasia. Nu ştim ce nume avea din botez, dar mitropolitul Varlaam, pe când era egumen la Mănăstirea Secu, l-a închinoviat pe noul venit, prin anii 1619/1620, în obştea Mănăstirii Râşca. A fost tuns în monahism în jurul anului 1630, cu numele de Ioan – egumen la acea vreme fiind ieromonahul Agafton – probabil în amintirea episcopului Ioan, fost episcop la Huşi (1598-1605) şi Rădăuţi (1605-1608), care îşi avea metania şi primise schima cea mare în Mănăstirea Râşca.

La 6 km de Mănăstirea Râşca, pe malul pârâului Râşcuţa, se află „Poiana lui Ion”, poiana în care ierarhul, devenit schimnic, se retrăsese în chilia sa pentru nevoinţă, meditaţie şi rugăciune. Astăzi, în „Poiana lui Ion” arhimandritul Mihail Bălan, fost stareţ al Mănăstirii Râşca, construieşte un aşezământ monahal în formă de cetate, după planurile arhitecţilor Bogdan Negoiţă şi Marius Tanasă.

Tânărul călugăr Ioan a dobândit o pregătire cultural-duhovnicească în vestita şcoală isihastă înfiinţată la Mănăstirea Râşca pe la mijlocul secolului al XVI-lea de ieromonahul Macarie Cronicarul, cel de-al doilea ctitor al mănăstirii, în două rânduri episcop de Roman (1531-1548 şi 1551-1558). După cum ştim, primul ctitor a fost Bogdan Vodă cel Bătrân, iar al treilea, vornicul Costea Băcioc, rudă prin alianţă cu vornicul Nestor Ureche, ctitorul Mănăstirii Secu; vornicul Costea Băcioc este cel care, în perioada 1611-1617, a adăugat un pridvor bisericii Mănăstirii Râşca.

Graţie seriozităţii cu care, în şcoala monahală, şi-a însuşit cunoştinţele teologice, artistice, misionare şi edilitare, mitropolitul Varlaam al Moldovei (1632-1653) l-a avut pe Ioan de la Râşca – consăteanul său din Baloteştii Vrancei, ruda şi ucenicul său apropiat – în sfera preocupărilor sale. Aşa se face că, după 14 ani de ascultare în Mănăstirea Râşca, în anul 1634, an în care logofătul Vasile Lupu a ajuns pe tronul Moldovei, ieromonahul Ioan a fost transferat de la Mănăstirea Râşca la Mănăstirea Secu; mitropolitul Varlaam i-a lăsat chilia sa, cărţile şi lucrurile personale pe care le păstra acolo. Însă, după ce voievodul Vasile Lupu a reparat Cetatea Neamţului, în anul 1641, sfătuit fiind de mitropolitul Varlaam, domnul a înfiinţat, în interiorul cetăţii, o bisericuţă cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, care a fost pusă sub oblăduirea Mănăstirii Secu.

Primul egumen al mănăstirii din Cetatea Neamţului, pe durata lucrărilor, a fost ieromonahul Ghedeon care, după finalizarea proiectului, a format o mică obşte; acesta, în anul 1645 – după o trecere pasageră prin scaunul de egumen al Mănăstirii Secu – a fost numit episcop de Huşi, iar de aici, după retragerea mitropolitului Varlaam, în 1655, a ajuns mitropolit al Moldovei.

După promovarea ieromonahului Ghedeon, mitropolitul Varlaam a aşezat la egumenia mănăstirii din cetate – mănăstire în care se adăposteau, în vremuri de restrişte, familia domnului şi alte familii boiereşti din Moldova, precum şi tezaurul ţării – pe omul său de încredere şi rudenia sa, adică pe Ioan de la Râşca și Secu; acesta, încă de pe atunci, era considerat a fi un călugăr smerit, rugător, postitor şi cu foarte multe abilităţi de comunicare. În timpul egumeniei sale, care a durat mai bine de două decenii, în anul 1650, când ţara a căzut pradă cazacilor şi tătarilor, familia domnitoare – doamna Ecaterina, cea de-a doua soţie a domnului Vasile Lupu şi oamenii ei – s-a adăpostit în Cetatea Neamţului, cetate care, deşi în interiorul acesteia funcţiona acea mănăstire, şi-a păstrat pe mai departe toate atribuţiile şi funcţiile sale, cu tainiţele în care se păstrau vistieriile statului, dar şi cu garnizoana, închisoarea şi cu slujbaşii specifici unei astfel de cetăţi.

După terminarea războiului şi după întoarcerea din bejenie a domnului Vasile Lupu şi a oamenilor săi ascunşi prin Codrii Căpoteştilor din ţinutul Vasluiului, acesta, în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu, dar şi pentru grija arătată de egumenul Ioan faţă de familia sa, la 20 aprilie 1652 a cumpărat de la Mănăstirea Râşca patru fălci de vie în zona Cotnari şi le-a dăruit mănăstirii sale din cetate. La rândul său, mitropolitul Varlaam al Moldovei – ruda egumenului – a construit în Lunca Vânătorilor o moară pentru trebuinţele mănăstirii, dar şi pentru cele ale cetăţii, după cum reiese din Testamentul din 1657. Egumenul Ioan i-a fost alături mitropolitului Varlaam până în cele din urmă zile ale vieţii, ascultându-i ultimele sfaturi și dorințe; după mutarea lui la cele veșnice, s-a îngrijit să fie înmormântat lângă zidul sudic al bisericii Mănăstirii Secu.

Ieromonahul Ioan a fost egumen în mănăstirea din cetate din 1645 până în 1666, când mitropolitul Ghedeon al Moldovei (1655-1659 şi 1664-1671), cu metania în Mănăstirea Secu, l-a numit, pentru un an, din 1666 până-n 1667, egumen al Mănăstirii Secu. De aici, în anul 1667 l-a luat şi l-a aşezat în scaunul vlădicesc al Episcopiei Huşilor, fiind hirotonit întru arhiereu de mitropolitul Ghedeon al Moldovei, însoţit de Dosoftei al Romanului (1660-1671) şi Serafim al Rădăuţilor (1667-1669 şi 1671-1685); toţi trei fuseseră anterior episcopi de Huşi.

De reţinut este faptul că, pe vremea când era egumen la mănăstirea din cetate, a botezat pe fiica armaşului cetăţii, Ştefan Joldea, cu numele Teodora. Aceasta nu este alta decât cea care peste ani va deveni Sfânta Teodora de la Sihla sau din Carpaţi.

Episcopul Ioan a păstorit în scaunul vlădicesc al Episcopiei Huşilor din 1667 până în 1674, sub doi mitropoliţi: Ghedeon, cel care l-a ales, hirotonit şi instalat episcop, şi Dosoftei (1671-1674, 1675-1686). A cunoscut vremuri grele, căci teritoriul eparhiei sale a fost adesea pustiit, deopotrivă de otomani şi de tătari.

Când mitropolitul Dosoftei, la începutul anului 1674, a luat drumul exilului în Polonia, locul său a fost ocupat de Teodosie al Romanului (1674-1675), cel care a murit ca martir, iar în scaunul de la Roman – episcopie înfiinţată de primii voievozi muşatini ai Moldovei – a trecut Ioan de la Huşi, care a păstorit un deceniu şi mai bine; adică din 1674 până la fericita sa mutare la Domnul în 1685.

Nu avem informaţii legate de activitatea sa liturgică, pastoral-misionară, culturală şi edilitară, însă ceea ce ştim este că Ioan, ca episcop de Roman, împreună cu vornicul Moţoc din Odobeşti, ruda sa, a iniţiat construirea Mănăstirii Mera, situată nu departe de Mănăstirea Vărzăreşti; această mănăstire avea să fie pustiită de armata lui Matei Vodă Basarab. Prima stareţă a Mănăstirii Mera se pare că a fost Teodora, care îşi avea metania la Mănăstirea Vărzăreşti. Din păcate, cei doi ctitori nu şi-au putut vedea realizat proiectul, deoarece în anul 1685 amândoi s-au strămutat la cele veşnice; lucrările mănăstirii au fost continuate de Ursa, soţia vornicului Moţoc din Odobeşti, care, la 25 aprilie 1686, dăruia o ocină Mănăstirii Mera.

Episcopul Ioan al Romanului, cuviosul monah îmbunătățit de la Râşca și Secu, a fost înmormântat lângă biserica mare a Mănăstirii Secu de către mitropolitul Dosoftei al Moldovei, cel care, cunoscându-i viaţa virtuoasă, l-a înscris în anul 1686  în lucrarea sa, Viaţa şi petrecerea sfinţilor. Canonizarea oficială a Sfântului Ioan s-a făcut de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa sa de lucru din 5-7 martie 2008, cu zi de prăznuire 30 august.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi!