Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Sărbătoarea martiriului Sfântului Ioan Botezătorul are o evidentă argumentare scripturistică. Despre momentul în discuție vorbesc Sfinții Evangheliști Matei (14, 1-12), Marcu (6, 14-29) și Luca (9, 7-9 și 3, 19-21). Esențial este faptul că ei sunt în deplin acord în privința evenimentului relatat, cu care se încheie istorisirile evanghelice despre Sfântul Ioan Botezătorul.

Praznicul este la fel de vechi precum cel închinat nașterii sale. Deși tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc înaintea Paștilor iudaice (14 Nissan), Biserica a ales 29 august ca zi de prăznuire, zi în care a fost sfințită biserica ridicată deasupra mormântului său în Sevasta, capitala Samariei.

Irod (4 î.Hr. – 39 d.Hr.), cunoscut sub numele de Irod Antipa, de numele căruia se leagă martiriul Sfântului Ioan Botezătorul, a fost unul dintre fiii lui Irod cel Mare. Stăpânea peste Galileea și Pereea, cam a patra parte din regatul de odinioară al lui Israel.

Irodiada era nepoata și soția lui Filip, fratele vitreg al lui Irod, deci cumnata lui Irod. De asemenea, era fiica lui Aristobul, un alt fiu al lui Irod cel Mare. Comportamentul ei se arată a fi asemenea celui al Izabelei, soția lui Ahab, vinovată de omorârea lui Nabot (III Regi 21, 5-15).

Contextul întemnițării Sfântului Ioan Botezătorul, pe lângă cel politic, are două motive: autoritatea sa morală asupra conaționalilor – mulțimea „îl socotea pe el ca prooroc” (Matei 14, 5) – și faptul că în mod public condamna legătura adulterină și incestuoasă dintre Irod și Irodiada, mustrându-l pe Irod: „Nu ți se cuvine s-o ai de soție”, căci ea era „femeia lui Filip, fratele său” (Matei 14, 3-4).

Desigur, ne-am putea gândi că la iudei se admitea căsătoria între cumnați, căsătorie numită de levirat, ceea ce ar reprezenta o circumstanță atenuantă. Însă această căsătorie impunea niște condiții speciale ca să se poată realiza (Deuteronomul 25, 5-10): dacă fratele cel mai mare se căsătorea și murea fără să aibă moștenitori, atunci unul dintre frații mortului, cumnat al soției răposatului, trebuia să o ia de soție. Și această îngăduință era rânduită de Legea lui Moise pentru a se ridica urmași răposatului. Primul copil născut din această nouă căsătorie era socotit ca fiind moștenitorul celui plecat dintre cei vii, motiv pentru care îi purta numele și era îndreptățit să pretindă moștenirea. Numai în aceste condiții era, așadar, permisă o căsătorie de această natură. Altfel, nu.

În cazul Irodiadei și al lui Irod Antipa nu era vorba despre o atare situație. Știm că Filip trăia și avea chiar și un moștenitor, pe Salomeea, care a dansat în fața lui Irod Antipa. Practica un dans oriental cu diferite mișcări ale corpului, prin care a reușit să-i impresioneze pe participanții la festinul lui Irod.

Dată fiind atitudinea Sfântului Ioan față de legătura nepermisă dintre cei doi, Irodiada „îl ura și voia să-l omoare” (Marcu 6, 19). După cum vedem, conflictul dintre ei este prezentat în Sfintele Evanghelii cu economie de cuvinte. Dacă în prima parte a relatărilor Irod s-a arătat a fi un susținător fervent al Sfântului Ioan, cu care în anumite momente se și sfătuia, după cum spune Sfântul Matei, în cele din urmă, notează Sfântul Marcu, s-a întors împotriva lui, aruncându-l în închisoarea Macherus, nunită și „Fortăreața neagră”.

Oferind Irod o petrecere prietenilor săi cu ocazia aniversării zilei sale de naștere, „zi cu bun prilej ” (Marcu 6, 21), fiica Irodiadei, Salomeea, a dansat în mijlocul oaspeților, – dacă ținem seama că, după obiceiul oriental, masa se servea într-un anume fel, în grupuri laterale, mijlocul rămânând liber –, adică în fața publicului prezent, dans care a plăcut mult atât lui Irod, cât și bărbaților participanți. Protocolul impunea ca la astfel de ospețe să fie prezenți numai bărbați. Serbarea zilei de naștere avea o sorginte faraonică, pentru că în Sfânta Scriptură se menționează că doar faraonul Egiptului își serba ziua de naștere.

Îmbătat de frumusețea dansului, dar și de băuturile amețitoare, Irod i-a făgăduit cu jurământ să-i dea Salomeei, fără întârziere, orice va cere, „până la jumătate din regat” (Marcu 6, 23). Fără îndoială, jurământul își are solemnitatea lui. De aceea se recomandă să-l folosim numai atunci când nu se poate mărturisi adevărul pe alte căi.

Clipa de slăbiciune a lui Irod a fost speculată, pentru că Salomeea, îndemnată fiind de mama sa, a zis: „Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.” (Marcu 6, 25). Sau: „Dă-mi aici, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.” (Matei 14, 8). Era momentul cel mai prielnic pentru a pune capăt atacului declanșat din partea prorocului; de aici și graba de a nu rata ocazia, subliniată prin mențiunile evangheliștilor: „îndată” și „aici”.

Atunci Irod, deși s-a întristat, – pentru că nu se aștepta la o astfel de cerere și, în plus, „se temea de Ioan, știindu-l bărbat drept și sfânt, și-l ocrotea. Și ascultându-l, multe făcea și cu drag îl asculta.” (Marcu 6, 20) –, potrivit cuvântului dat, a poruncit unui călău să-i taie prorocului Ioan capul, cu satârul. Capul a fost adus pe o tipsie și a fost dat fetei, iar ea l-a dus, ca pe un trofeu personal dobândit prin dans, mamei sale. Aceasta s-a întâmplat după un an de detenție în închisoarea din fortăreața Macherus.

Este un caz unic în istoria crimelor omenești. În aceste condiții, Sfântul Ioan a primit nimbul cununii martirice spre sfârșitul celui de-al doilea an al activității Mântuitorului (30 d.Hr.). Câteva zile mai târziu, la urechile lui Irod a ajuns zvonul despre activitatea minunată a Mântuitorului. Irod, îngrijorat, striga: „Acesta-i Ioan Botezătorul; el s-a sculat din morți”, ceea ce denotă frământarea sufletească pe care acest nelegiuit rege a trăit-o și înainte, și după uciderea Sfântului Ioan.

Despre regretul lui Irod nu putem spune decât că nu a mai aflat odihnă și iertare. Pedeapsa lui Dumnezeu nu a întârziat. Irod a fost învins de fostul său socru, Aretas (36 d.Hr.), iar mai târziu (în anul 39 d.Hr.), împreună cu Irodiada, a fost exilat de către împăratul Caligula în Galia, apoi în Spania. Salomeea, încercând să traverseze pe gheață râul Sikus și spărgându-se gheața, a sfârșit în apele acelui râu.

Revenind la martiriul celui care încheie șirul profeților vechi-testamentari, sfinții evangheliști mai consemnează că venind ucenicii Sfântului Ioan „au luat trupul lui și l-au înmormântat și s-au dus să dea de știre lui Iisus”. Iar Iisus, auzind, „S-a dus de acolo singur, cu corabia, în loc pustiu” (Matei 14, 12-13).

Creștinii, evreii și musulmanii se roagă și cinstesc împreună relicvele Sfântului Ioan; putem spune despre acest sfânt că este cinstit în cele trei religii monoteiste, fapt pentru care înțelegem de ce în icoana Dreptului Judecător Sfântul Ioan apare mijlocind împreună cu Maica Domnului, pentru ca Mântuitorul să-Și manifeste mai mult mila decât dreptatea Sa.