O perspectivă bisericească asupra cămătăriei

În contextul crizei economice răspândite din ce în ce mai mult pe întregul continent și nu numai, omul caută să câștige din absolut orice. Astfel, a vorbi despre camătă, este un subiect pe ordinea de zi. Cunoaștem faptul că, a da bani cu camătă este o practică foarte veche, întâlnită pe întregul mapamond, aducând venituri considerabile fără efort fizic sau intelectual. Singurul lucru de care trebuie să dispună cămătarul sunt banii. Din aceste considerente, camăta este tentantă pentru mulți, spre a-și spori veniturile într-un mod necinstit.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul camătă înseamnă: ,,dobândă excesivă pe care o ia cămătarul pentru sumele date cu împrumut”, iar cămătar este ,,persoana care dă împrumuturi bănești în schimbul unei camete”.

Trebuie să precizăm încă de la început faptul că, deși reprezintă unul și același lucru, cuvintele camătă și dobândă, au ajuns astăzi să fie definite separat. Spre deosebire de camătă, dobânda și-a câștigat în timp legalitate.

A împrumuta pe cineva la nevoie este o poruncă divină; împrumutul, însă, trebuie să fie fără camătă, fără strâmtorare, cu scopul de a ajuta pe cel aflat în impas financiar: De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi și să nu-i pui camătă (Ieșirea 22, 25). Tora avea, așadar, prescripții clare în scopul protejării săracilor, în special a datornicilor, de lăcomia cămătarilor, impunând astfel obligativitatea de a da cu împrumut fără a percepe în schimb camătă. Dacă fratele tău va sărăci și va ajunge la strâmtorare înaintea ta, ajută-l fie străin, fie băștinaș, ca să trăiască cu tine. Să nu iei de la el dobândă și spor, ci să te temi de Dumnezeul tău, ca să trăiască fratele tău cu tine. Eu sunt Domnul. Argintul tău să nu i-l dai lui cu camătă și pâinea ta să nu i-o dai ca s-o iei cu spor (Leviticul 25, 35- 37).

Învățătura ortodoxă așază camăta în rândul păcatelor de moarte, deoarece, acordarea unui împrumut material cu dorința de a primi înapoi mai mult, fără a munci, este lăcomie, lipsă de dragoste față de cel sărman, care, la rându-i e chip al lui Dumnezeu, iubire de (în)avuțire. Sfântul Vasile cel Mare oferă poate cea mai realistă, completă și amplă definiție a ceea ce reprezintă camăta: ,,Socot că se numește camătă din pricina relelor multe la care dă naștere. Altminteri cum și-ar fi putut lua o numire ca aceasta? Sau poate se numește așa din pricina durerilor și tristețelor pe care le produce de obicei în sufletele celor ce se împrumută… Cametele să se numească ‹‹pui de vipere››, pentru că ele sânt odraslele cămătarilor. Se spune că viperele când se nasc, mănâncă pântecele mamelor lor; și cametele se nasc mâncând casele datornicilor”. În unanimitate cu Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Casian, spune că patima arghirofiliei, din care ia naștere camăta, este o formă de idolatrie și că din ea se nasc multe alte vicii. Cel stăpânit de această patimă în vederea obținerii câștigului râvnit, este în stare să facă orice compromis, săvârșind orice păcat și lăsând loc pentru pătrunderea altor patimi în suflet. ,,Spune-mi! Ceri bani și câștig la acești bani de la cel sărac? Dacă ți-ar fi putut spune că e mai bogat, ce-ar mai fi făcut la ușa ta? A venit să-l ajuți și a dat de un dușman! A căutat leacuri și a găsit otravă! Ar fi trebuit să ușurezi sărăcia omului, dar tu i-ai mărit lipsa. Cauți ca pustia să rodească. Întocmai ca un doctor care se duce la bolnavi, dar în loc să-i vindece le mai ia și bruma de sănătate ce le-a mai rămas, tot așa și tu, faci din suferințele nenorociților prilej de îmbogățire. Și după cum plugarii se roagă să plouă ca să li se înmulțească semințele, tot așa și tu ceri ca oamenii să fie săraci și lipsiți, ca banii să-ți producă bani. Nu-ți dai seama că născocind din camătă creșterea bogăției tale, îți faci mai mare adaos de păcate?”.

Atâta timp cât omul este stăpânit de această patimă, banul îi este dumnezeul lui, însă un dumnezeu tiran, pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează că : ,,Tirania banilor este mare… De-am săvârși toate virtuțile, dragostea de bani le prihănește pe toate”. Din această cauză, scriitorii păgâni au numit iubirea de argint, acropolă a răutăților,  Sfântul Apostol Pavel, rădăcină a tuturor relelor (I Timotei, 6,10), iar Sfântul Ioan o numește boala lui Iuda.

Pentru a descuraja practicarea cămătăriei în rândul credincioșilor săi, Biserica a fost nevoită să ia unele măsuri canonice ce au ca obiectiv îndreptarea duhovnicească a celor care săvârșesc păcatul. ,,Caracterul cert spiritual al pedepselor bisericești este indisolubil legat în tradiția canonică de caracterul centrat pe Euharistie, al experienței duhovnicești în ansamblul ei. Astfel găsim în centrul a ceea ce numim ‹‹drept penal›› al Bisericii Ortodoxe, cu un puternic caracter spiritual, centrarea pe Sfânta Euharistie”.  Acest lucru este evidențiat și de canonul 32 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul, care interzice cămătarului să se împărtășească sau să mănânce împreună cu comunitatea. Dacă în legislația civilă, pedeapsa pentru această faptă este privarea de libertate, în legislația bisericească, privarea de ,,hrana veșnică”(Sfânta Împărtășanie) este cea mai aspră, atât pentru clerici cât și pentru mireni.

Canonul 14 al Sfântului Teofil al Alexandriei, prevede că, cel ce dă cu camătă să fie exclus din comunitatea bisericească însă cu posibilitatea de a fi reprimit în schimbul promisiunii că se va lăsa de această îndeletnicire. Sfântul Teofil, recomandă ca acest lucru să se lase la latitudinea episcopului sau preotului care îl cercetează pe penitent și care consideră dacă este vrednic sau nu de a fi reprimit.

Deși această practică a fost înfierată încă din Vechiul Testament, iar Sfintele Canoane prevăd măsuri foarte aspre pentru mireni și fără echivoc, caterisirea clericilor ce săvârșesc astfel de păcate, canonul 14 al Sfântului Vasile cel Mare, spune că cel ce s-a ocupat cu cămătăria, poate fi primit în cler numai după ce va fi împărțit câștigul agonisit de pe urma acestei îndeletniciri, săracilor. Astfel, Sfântul Vasile, cu duhul său filantropic, ne arată tuturor faptul că Biserica nu dorește moartea păcătosului ci întoarcerea și mântuirea acestuia.

Niciodată canoanele Bisericii nu au avut scop punitiv, ci scopul lor a fost acela de a face pe penitent să conștientizeze faptul că este amenințat de moartea spirituală și de a-l ajuta să înceapă să urce din nou pe drumul către înviere.

În concluzie, deși nu a fost nicicând acceptată în istoria umanității, fiind considerată un ,,furt deghizat”, ,,pui de vipere”, ,,acropolă a răutății”, camăta nu a putut fi oprită, pentru că, mereu s-au găsit persoane aflate în nevoi și persoane care să  profite de nevoile altora spre a-și rotunji veniturile nefăcând nici un efort, prin aceasta agonisindu-și mulțime de păcate. Un lucru însă este cert, acela că, Biserica primește și pe unii și pe alții, și pe cei bogați și pe cei săraci, și pe cel drept și pe cel păcătos, pentru că toți suntem fii ai ei, buni sau răi, întinzându-ne tuturor mână de ajutor, unora prin filantropie, iar altora prin îndemn la pocăință.

Preot Ovidiu MACOVEI