Chipul luminat de candela aprinsă

Mângâierile și încurajările Domnului abundă în Scripturi. El vine să ne dea speranță, să ne ridice, să ne caute – chiar dacă lasă 99 de oi singure –, pentru că Îi pasă de noi. Pentru a ne salva, pentru a ne mântui nu a precupețit nimic; S-a dat pe Sine Însuși pentru mine. Un astfel de Dumnezeu având, un Dumnezeu al dragostei, al iertării, al răbdării, întâlnirea cu pasaje din Biblie sau din paginile Părinților care ni-L prezintă oarecum „altfel” se arată a fi deconcertantă.

De ce, oare, Iisus nu i-a rugat frumos pe schimbătorii de bani din templu să-și ia tarabele și cântarele și să și le mute ceva mai încolo, afară? A fost musai să ia un bici? Că doar cei mai mulți oameni de vorbă bună ascultă!

De ce trebuie să-i mustre atât de aspru pe cărturari și farisei? Le zice direct, verde-n față, că sunt morminte văruite, că pun sarcini pe umerii altora, că sunt obsedați doar de cele ce se văd, de partea din afară a paharului și, cu nerușinare, nu dau nicio atenție celor ce nu se observă cu ochiul liber, imediat, dar sunt mult mai importante. Nu le putea spune, oare, cu domolul, mai pe ocolite, atent a nu-i jigni, împrumutând oarecum avant la lettre conceptul modern de corectitudine politică?

Este Dumnezeu atât de aspru, atât de cuprins de mânie atunci când zice celor de-a stânga „blestemaților” și îi trimite în iadul cel veșnic, gătit diavolilor și slugilor lui? Nu Îi este milă de sufletele lor și, acolo, într-un act de generozitate numai lui Dumnezeu potrivită, să dea un decret de „amnistie” generală, ca toți să se bucure de Paradisul bunăstării și fericirii?

O, Doamne, luminează-ne Tu!

Să recunoaștem: este dificil pentru noi a înțelege cum stau împreună dragostea și mustrarea, mila și certarea, iertarea și dreptatea (și oare nu proiectăm noi dreptatea omenească nepermis de mult asupra „dreptății” lui Dumnezeu?!). Nu e la îndemâna celui ce nu L-a cunoscut pe Dumnezeu să întrezărească, măcar în parte, cum Dumnezeu Același rămâne, iar dragostea Lui nu se împuținează, nu se schimbă, nu se „adaptează”. Primim prin credință aceste înțelesuri, și, de va considera El că este de folos, le va descoperi mai adânc celor ce în veșnicie vor primi adaos de cunoaștere și înaintare în adâncimea tainelor de negrăit, de necuprins și de neînțeles doar cu categoriile atât de limitate ale cugetului omenesc.

O „piatră de poticnire” asemănătoare poate fi întâlnită în pilda celor zece fecioare, care ne este pusă înainte în Sfânta și Marea zi de Marți a Săptămânii Sfintelor Pătimiri.

Cele cinci fecioare lipsite de înțelepciune, când se întorc, târziu, cu untdelemn, găsesc ușa închisă și bat pentru a li se deschide. Or fi fost obosite, din alergătura prin întuneric și pe străzi pustii pentru cumpărare de untdelemn, cu sufletul la gură și cu inima tremurând din pricina neatenției vinovate. Și totuși și-au „reparat” greșeala, sunt și ele acum în rânduială, ațipirea și-au răscumpărat-o prin osteneală și prin privarea de privilegiul de a fi fost și ele, dintru început, împreună cu celelalte, la sosirea Mirelui. „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă” ar fi așteptat un răspuns „vrednic” de Dumnezeu: Intrați și voi, că cei din urmă vor fi cei dintâi!

Dar n-a fost așa. Dumnezeu surprinde. Nu e predictibilă atitudinea Lui. Cuvântu-I de răspuns este un verdict greu de dus: „Nu vă cunosc pe voi”. Nu vă știu. Nu vă recunosc. Nu Mă recunosc în voi.

– Cum, Doamne, nu mă cunoști? Nu m-ai făcut Tu? Nu mi-ai dat suflare de viață? Nu-mi știi căile mele mai mult decât mi le știe însăși maica mea? Oare nu al Tău sunt eu? Ce vrei a-mi spune Tu, Care niciodată nu Te dezici, nu-Ți calci cuvântul, dar, așijderea, Care ne încredințezi că niciodată nu se găsește urmă de neadevăr în gura Ta?

– Nu Mă recunosc în voi. Nu-mi văd chipul Meu în voi. Cele ale Mele le-am dat vouă. Ați fost făcuți pentru a deveni ca „niște dumnezei”. La o asemenea cinste v-am ridicat, ca să vă asemănați Mie. Îmi purtați numele. Ați fost înfiați. Tatăl v-a făcut împreună-moștenitori cu Mine, Fiul Său cel Unul-născut. Și ce mult se bucură un părinte care-și vede trăsăturile pe fața și-n purtarea fiului, de la culoarea ochilor până la îndeletnicirile familiei transmise mai departe! Voi, voi v-ați onorat chemarea aceasta? Faptele voastre vă vădesc că sunteți din neamul Meu, de neam dumnezeiesc, că sunteți ai lui Dumnezeu? Mă recunosc Eu în voi?

Nu știu dacă avem un răspuns îmbucurător, în toate ipostazele vieții, în fața unor astfel de întrebări. Ele nu alcătuiesc, se înțelege, un „interogatoriu” din partea lui Dumnezeu, presant și amețitor, de tipul celor care vor a te lăsa fără grai, iar atare interogații minunat ar fi a ni le adresa, mai des, fiecare, pentru a ne trezi, pentru a ne responsabiliza. Ce pot face mai întâi? Iar și iar, să conștientizez unde și cum sunt. Ce simt, ce fac, ce gândesc. Și nu pot face aceasta fără trezvie, fără atenție, fără aplecare spre interior, fără priveghere, la care atât de des ne invită aceste zile închinate în mod special amintirii Mirelui.

Voi fi poate mai atent pe viitor, dacă voi înțelege că a ține minte răul pe care mi l-a făcut cineva nu mă aseamănă lui Hristos Domnul Care, pe Cruce, S-a rugat să fie iertați cei ce L-au vândut. Că a fi indiferent față de cele ale credinței, a relativiza moștenirea primită și mărturisită a fi una, sfântă, de la apostoli transmisă, nu ar fi fost atitudinea pe care Același Hristos, mistuit de dorul casei lui Dumnezeu, ar fi avut-o. Că judecând pe cel căzut, arătându-l cu degetul, colportând greșeala lui pe toate drumurile – și pe toate rețelele online – mă aseamănă mai mult cu cărturarii care I-au adus spre judecată și osândă pe femeia prinsă în adulter, iar Hristos, Care după ce le-a scris acelora păcatele pe nisip, a slobozit-o iertător pe cea păcătoasă, nu S-ar recunoaște atunci în mine, pentru că nu I-am urmat Lui în comportarea, în simțirea, în gândirea mea.

Iar atunci când mă regăsesc printre neînțeleptele fecioare, alerg cu smerenie la Mirele Hristos și zic, nu doar preluând glasul imnografului, ci făcând a mea mărturisirea, al meu strigătul:

„De lenea sufletului meu dor­mitând eu, Mire Hristoase,
n-am agonisit candelă aprinsă din virtuți
și m-am asemănat fecioarelor celor neînțelepte,
trândăvind în vremea lucrării.
Stăpâne, nu-mi închide milostivirile îndurărilor Tale,
ci, scuturând somnul meu cel întunecat,
scoală-mă și mă primește în cămara Ta,
împreună cu fecioarele cele înțelepte,
unde este glasul cel curat al celor ce prăznuiesc
și cântă neîncetat: Doamne, slavă Ție!”.

Pocăința aceasta, mărturisirea aceasta că m-am lenevit, m-am trândăvit, când a fost vreme de lucrare a sufletului, de ogorâre a țarinii inimii și de a culege rod de virtute, nu sună a cerere oarecum de îndreptățire, rostită în parabolă: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă”. Rugăciunea mea nu este să-mi fie „deschisă” ușa, ci… o iau, smerit și „precaut”, înainte: mă rog să nu-mi fie închisă ușa.

Eu mă rog îndurărilor Tale, nu cer dreptate; vrednic sunt a rămâne pe dinafară, dar cer milostivirii Tale să nu-mi închizi ușa. Mai mult, știu că numai transformat, primenit, pot intra în cămară, de aceea, Tu, Doamne, scoală-mă, trezește-mă, ridică-mă, înviază-mă, nu mă lăsa așa. Scutură-mi lenevia, nepăsare, indolența, necucernicia, somnul meu cel întunecat, pentru a fi împreună cu fecioarele cele înțelepte. A fi împreună cu Tine, Mirele sufletului, înlăuntru, în cămara de nuntă. Curat cu cei curați. Luminos cu cei ce luminează. Împreună bucurându-mă cu cei ce Îl bucură pe Domnul, Care poate a zice, acum: „Da, vino, fiul Meu! Chipul Meu se vede întru tine!”.

Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul