Ne vorbesc parintii Bisericii

De ce iubirea noastră-i fărâmiţată? De ce uneori iubim şi alteori urâm? De ce pe unii îi iubim mai mult şi pe alţii puţin? De ce pe unii nu-i iubim deloc? De fapt, adevărul este că noi nu suntem nici în iubire totdeauna, nici în ură totdeauna, ci suntem undeva la mijloc, între iubire şi ură. Mulţi dintre oameni sunt, deci, indiferenţi. Faţă de mulţi oameni suntem nepăsători. Sunt unii pe care-i respingem nu pentru că-i urâm, dar îi ocolim, n-avem treabă cu ei, suntem dezinteresaţi faţă de ei. Asta ne este starea noastră generală. Dar nu asta vrea Dumnezeu. Dumnezeu vrea o angajare cu iubire faţă de toţi oamenii, în măsura în care putem. Dar de ce nu putem? Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „iubirea cea adevărată este născută din nepătimire”. Numai cel nepătimaş, numai cel care-a depăşit pătimirea, numai cel care a ajuns să fie dezrobit de patimi, numai acela este, de fapt, iubitor după poruncă, Îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât orice şi pe aproapele ca pe sine însuşi.

Dar la pătimire cum se poate ajunge? Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune aşa: temelia este credinţa în Dumnezeu. După credinţă, vine frica de chinurile veşnice, frica de iad, după care urmează înfrânarea. După înfrânare urmează răbdarea. După răbdare urmează nădejdea şi după nădejde urmează nepătimirea. Sfântul Ioan Scărarul spune că „nepătimirea este cerul cel de pe pământ şi este învierea sufletului înaintea învierii celei de obşte”. Nepătimirea este adusă în suflet de grija de a sluji lui Dumnezeu în toate ale noastre. Şi după nepătimire vine iubirea. Iar iubirea este dovada nepătimirii.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească, Editura Agaton, pp. 389-390)