Sfinții Martiri Brâncoveni – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

După strămutarea la cele veșnice a domnului Ţării Românești, Șerban Cantacuzino (28 octombrie 1688), ctitor de biserică și limbă, boierii, în aceeași zi, l-au ales domn pe nepotul său, Constantin Brâncoveanu.

Constantin Brâncoveanu s-a născut la 15 august 1654, în satul Brâncoveni (fostul judeţ Romanaţi). A rămas orfan de tată la vârsta de un an, fiind crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino. Nu știm ce școli a absolvit, dar știm că a învăţat greaca, latina și slavona. S-a căsătorit cu Maria (Marica), nepoata lui Antonie Vodă din Popești, cu care a avut 11 copii: patru fii – Constantin, Ștefan, Radu și Matei – și șapte fete – Stanca, Maria, Safta, Ancuţa, Ilinca, Bălașa și Smaranda.

În cei 26 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu nu a purtat decât un singur război, deși a ajuns la domnie în timpul unui îndelungat conflict între turci și austrieci. De-a lungul domniei sale, Constantin Brâncoveanu a iniţiat o amplă activitate de construcţii religioase și laice, îmbinând armonios – în arhitectură, pictură murală și sculptură – tradiţia autohtonă și stilul neobizantin cu ideile novatoare ale renascentismului italian, într-un mod autentic și specific, dând naștere unui nou stil ce a preluat numele său: stilul brâncovenesc.

Notele distinctive ale acestui stil sunt numeroasele elemente de dantelărie în piatră, accentuarea reliefului cioplit în piatră (capitelurile bisericii Mănăstirii Sinaia, balustrada pridvorului de la Biserica Stavropoleos) și în lemn (catapetesme, jilţuri domnești sau arhierești), folosirea motivelor vegetale, introducerea sculpturii figurative (personaje biblice sau chipuri de îngeri), apariţia unui nou tip de coloană, pictarea portretelor votive.

Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și al școlilor din Muntenia, dar și din Transilvania; numele său este întâlnit între cele ale donatorilor de la școala românească din Șcheii Brașovului.

Imediat după urcarea pe tron a continuat tipărirea Bibliei de la București (1688), care este o încununare a limbii române; ea atestă nivelul atins de limba literară după aproape două secole de la apariţia tipăriturilor în Ţara Românească (Liturghierul lui Macarie, 1508). Acesta este cel mai înalt nivel de dezvoltare din punctul de vedere al bogăţiei vocabularului și al clarităţii exprimării. Biblia de la București este prima traducere integrală a Bibliei, realizată de fraţii Radu și Șerban Greceanu, ajutaţi de stolnicul Constantin Cantacuzino, folosindu-se de traducerile anterioare în română, în care un loc aparte îl ocupă traducerea Vechiului Testament aparţinând lui Nicolae Milescu după textul Septuagintei, iar pentru Noul Testament, textul tipărit de mitropolitul Simion Ştefan la Bălgrad (Alba Iulia) 1648.

În același timp, domnul s-a înconjurat de personalităţi de cultură din ţară și străinătate, a căror valoare nu putea fi contestată, susţinând, totodată, financiar și diplomatic, pregătirea tinerei generaţii a elitei intelectuale în școlile europene. Între reprezentanţii acesteia s-au numărat unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, renumit istoric format la Padova, care a iniţiat o Istorie a Ţării Românești, nefinalizată, din păcate; fraţii Radu și Șerban Greceanu, primul fiind „cronicarul oficial” al domnului Constantin Brâncoveanu; fraţii David și Teodor Corbea, fiii unui preot brașovean; psaltul „Filotei sin agăi Jipăi”, autorul primei Psaltichii românești cunoscute; episcopii Mitrofan și Damaschin de la Buzău, precum și mitropolitul Teodosie; Anton Maria del Chiaro, secretarul florentin al voievodului, adus la Curtea Domnească în 1709 (care, după ce s-a întors la Veneţia în 1718, a tipărit o carte despre Ţara Românească, o scriere deosebit de valoroasă prin însemnările privind domnia lui Constantin Brâncoveanu).

De la Istanbul l-a adus pe talentatul Andrei, viitorul mitropolit Antim Ivireanul, sub îndrumarea căruia se vor tipări numeroase cărţi în limbile română, greacă, slavonă, georgiană și chiar arabă.

Cu sprijinul domnului, au fost organizate cinci tipografii, la Buzău (1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan, fost episcop de Huși), Snagov (după 1694), Râmnicu-Vâlcea (1705) și Târgoviște (1708), toate prin osteneala lui Antim Ivireanul, smeritul ieromonah căruia îi încredinţase spre reorganizare tipografia din București, în 1691.

Urmând tradiţia înaintașilor săi, Constantin Brâncoveanu a ajutat cu bani, odoare bisericești, veșminte și diferite bunuri Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Peninsula Sinai, patriarhiile din Orient și mănăstirile atonite, aflate în acea vreme sub stăpânire otomană. Numeroși patriarhi și ierarhi ortodocși orientali considerau Bucureștiul ca fiind a doua lor reședinţă, în care se aflau unele stavropighii (mănăstiri închinate); din cauza situaţiei grele a Ortodoxiei în vechile teritorii bizantine, înecată în marea musulmană, ajutorul venit din partea conducătorului valah era mai mult decât necesar pentru supravieţuire. Astfel, Constantin Brâncoveanu a fost uns domn de patriarhul ecumenic Dionisie IV Seroglanul, care a și trecut la cele veșnice pe când se afla la Târgoviște, iar patriarhii Dositei și Hrisant Notaras ai Ierusalimului și-au petrecut cea mai mare parte a timpului lor la București.

În Transilvania, domnul muntean s-a implicat în apărarea Ortodoxiei, intervenind pentru eliberarea din închisoare a Sfântului Ierarh Sava Brancovici (închis pentru refuzul de a trece la calvinism). Apoi, a dăruit moșia Merișanilor și o subvenţie de 6000 de aspri tânărului mitropolit Atanasie Anghel, hirotonit de însuși mitropolitul Teodosie al Ţării Românești, care l-a și catehizat în doctrina ortodoxă. Din păcate, mitropolitul Atanasie s-a înclinat în faţa ofensivei catolice, acceptând să se supună jurisdicţional Romei și întemeind astfel Biserica Ortodoxă Unită cu Roma sau Greco-Catolică, ceea ce a însemnat o sfâșiere a Ortodoxiei străbune din Transilvania.

Realizările de excepţie îl impun pe Constantin Brâncoveanu drept un reprezentant al vocaţiei muncii pașnice și al geniului constructiv; el poate fi considerat modelul conducătorului chibzuit și devotat interesului naţional.

Remarcabila operă de cultură realizată de domnul valah nu ar fi fost însă posibilă dacă nu ar fi existat în Ţara Românească o economie capabilă să susţină eforturile financiare pe care le impunea amploarea construcţiilor și dacă el însuși nu ar fi beneficiat de o pregătire intelectuală superioară, îmbinată cu un deosebit simţ al frumosului și o înclinaţie rară pentru obiectele de artă și pentru carte.

Pentru a echilibra scena politică, dominată de otomani și austrieci, domnul muntean a încheiat o alianţă secretă cu ambiţiosul ţar Petru I, pe la începutul secolului al XVIII-lea (1709), alianţă pregătită de soliile patriarhului Dositei al Ierusalimului (1693), ale lui Gheorghe Castriota (1698) și David Corbea (1702, 1705, 1706, 1707).

Cerând ajutor otomanilor, întrucât războiul era iminent, a pus în ascuns la dispoziţia ţarului călărimea ţării, condusă de Mihai și Toma Cantacuzino. Urmărind recuperarea Brăilei, aștepta să vadă de partea cui va înclina balanţa. A fost însă trădat de unii boieri, iar infidelitatea sa faţă de Poarta Otomană nu va fi iertată. Sfârșitul său a survenit mai târziu, în 1714, întrucât otomanii urmăreau să intre în posesia averilor celui pe care îl numeau „Beiul de Aur”.

În Săptămâna Patimilor a anului 1714, Constantin Brâncoveanu a fost arestat – împreună cu cei patru fii ai săi și Ianache Văcărescu, ginerele și sfetnicul său de încredere – și închis în Palatul celor Șapte Turnuri (Yedikule) din Istanbul. El a fost acuzat de relaţii ascunse cu Rusia, Polonia, Austria și Veneţia, dar și de corespondenţă cu Viena și Moscova, cărora le-ar fi furnizat informaţii despre otomani; de cumpărarea de moșii și construirea unor palate peste munţi, de depunerea de bani în băncile din Viena și Veneţia, de baterea de monede purtând chipul său ș.a.

Pentru a i se cruţa viaţa, i s-au cerut 20.000 de pungi, ceea ce însemna aproximativ 11 milioane de galbeni, pe care nu le-a putut plăti. După torturi cumplite, totuși i s-a smuls semnătura pentru aurul depus la Veneţia.

Pe 15 august 1714, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, când domnul a împlinit 60 de ani, a fost adus, împreună cu ceilalţi prizonieri, în Pavilionul Mării (Yali Köskü) și i s-a cerut să renunţe la credinţa ortodoxă. Erau prezenţi sultanul Ahmet al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanţi sau ambasadori ai Franţei, Angliei, Rusiei și Austro-Ungariei. În faţa tuturor a spus că nu-și renegă credinţa ortodoxă. De asemenea, domnul și-a încurajat și fiii să fie statornici în credinţă, care este singurul bun ce le-a mai rămas.

La doar câţiva ani după moartea mucenicească a lor, mitropolitul grec Calinic al Heracleei († 1726) a alcătuit un „Canon al Domnului Valahiei Constantin Brâncoveanu”, din care s-au păstrat până astăzi patru tropare. Mai târziu, în mănăstirile muntene a fost alcătuită slujba noilor mucenici ai lui Hristos, slujbă ce a circulat iniţial în manuscris. Acest fapt a fost invocat și de Patriarhul Iustinian ca argument al canonizării Sfinţilor Brâncoveni.

În 1992, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a proclamat canonizarea oficială a Sfinţilor Mucenici Brâncoveni, cu data de pomenire 16 august. Proclamarea a avut loc în zilele de 15-16 august 1992, la București și la Mănăstirea Hurezi-Vâlcea.