Sfinții – prietenii lui Dumnezeu și prietenii noștri

Cunoscutul scriitor Emil Cioran, care se declara neputincios în a crede în Dumnezeu, preciza într-una din cărțile sale că „tot ce este Siberie în sufletul nostru îi cere pe sfinți” (Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, Ed. Humanitas, București, 2017, p. 48). În aceeași lucrare, se exprima într-un mod metaforic, dar plin de sens: „Sfinții sunt perna pe care se odihnește Dumnezeu”. Însă ceea ce este suficient de lămuritor este remarca: „toți filosofii din lume nu cântăresc cât un sfânt”. Prin aceasta, scriitorul amintit nu desconsidera filosofia, ci filosofarea fără sens, întâlnindu-se aici, involuntar, cu gândirea filocalică a Fericitului Diadoh al Foticeii care spunea că „nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu” (Fericitul Diadoh, Episcopul Foticeii, Cuvânt ascetic despre viața morală, despre dreapta și despre dreapta socoteală duhovnicească  în Filocalia, vol. 1, trad. introd. și note, Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2008, p. 406). Emil Cioran observa distincțiile acestea foarte bine și preciza: „filosoful stă aproape de foc pe când sfântul intră chiar în foc”.

Sfântul armonizează în mod deplin dorința trupului cu cea a sufletului. El este persoana, în care radiază frumuseţea paradisiacă. Primul lucru pe care îl vedem din viața sfinţilor este manifestarea cu dragoste față de întreaga creație. Sfântul nu dispreţuieşte pe nimeni şi atunci când trăieşte singur, el îmbrăţişează întreaga lume în rugăciune, după expresia lui Evagrie Ponticul: „omul despărţit de toţi care se împacă cu toţi” (Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia, vol. I, p. 90). El nu se mai teme de oameni sau de Dumnezeu pentru că îi iubeşte curat, iar dragostea alungă frica (I Ioan 4, 18).

Sfinţii care au biruit taberele vrăjmaşilor, făcându-se tari în război, deşi erau foarte slabi (Evrei 11, 34), devin model de sfinţenie. Odată asumat, aceste model îi oferă omului şansa de a se îndepărta de rău, sădind în locul aceluia binele mântuitor, după cum spune Sfântul Grigorie Palama: „Omul păcătos dacă ocoleşte tovărăşia celor răi, devenind prieten al celor drepţi, va izbuti să se îndrepte şi să-şi mântuiască sufletul”(Omilia 17, în PG 151, 236A). Convieţuirea cu oamenii buni are puterea de a-i schimba pe cei răi, dar în aceeaşi măsură locuirea celor buni printre cei răi îi poate perverti. Oamenii cu viaţă sfântă au spiritualizat contexte şi relaţii neprietenoase. Eliberat de patimi, sfântul devine liber de orice manifestare egoistă. Viața lui se desfășoară în ritmul vieţii veşnice chiar din această lume, după cum mărturiseşte Apostolul Pavel: nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 20).

Legătura dintre sfinţi şi Hristos se face prin iubirea concentrată în starea de prietenie: De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. (Ioan 15, 15).  Oamenii care trăiesc în rugăciune și săvârșesc fapte bune duc o viață de sfințenie. De aceea Sfântul Apostol Pavel se adresează creștinilor cu expresia: iubiţi de Dumnezeu, chemaţi şi sfinţi (Romani 1, 7); celor sfințiți în Iisus Hristos, celor numiți sfinți (I Corinteni 1, 2); sfinților care sunt în Efes (Efeseni 1, 1); Sfinților şi credincioșilor frați întru Hristos, care sunt în Colose (Coloseni 1, 2).

Sfinţii nu obligă pe cineva să fie cum sunt ei, ci provoacă dorinţa de imitare, de asumare a modelului lor de trăire în Hristos. Ei ne învaţă prin faptele lor mai mult decât prin cuvintele lor. Un cuvios părinte menţiona în acest sens: „Vorbele nu ajung, oamenii de azi sunt plini de vorbe. E nevoie de faptă. Fapta trebuie căutată, pentru că vorbele fără fapte nu rodesc”( Patericul, Avva Iacob, trad., introd. şi prezentări, Cristian Bădiliţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 183). În aceeaşi direcţie se exprima şi părintele Dumitru Stăniloae: „Faptele înfăţişează şi mai efectiv caracterul profetic şi transformator manifestat în cuvinte” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Responsabilitatea creştină, în Ortodoxia, nr. 2, Bucureşti, 1970, p. 183).

Atunci când omul are în faţă un model autentic pe care poate să-l imite, se dezvoltă în mintea lui convingerea că poate ajunge la sfinţenie. Este conştient că aceasta presupune împlinirea după putere, a etapelor pe care le-a parcurs acel om cu viaţă sfântă, având încredere foarte mare, că imitând acel model, poate ajunge la o stare asemănătoare de desăvârşire. Sfântul Vasile cel Mare aseamănă acest proces, cu cel al unui pictor, care, are nevoie de un tipar, de un model, pentru a face vreo lucrare (Sfântul Vasile cel Mare, Scrisori, în PSB, vol. 12, p. 120).

Acest îndemn la imitaţie, sau la preluarea în viaţă a unui model de sfințenie este lansat şi de Sfântul Ioan Casian: „Veniţi şi-i vedeţi mai întâi pe bătrânii, care locuiesc nu departe de mănăstirea noastră, a căror vârstă se cunoaşte după trupurile lor înconvoiate, iar sfinţenia le străluceşte chiar pe trupurile lor, în aşa măsură, încât şi numai faptul de a-i privi este un izvor de învăţătură” (Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti,  în, PSB, vol. 57, trad. prof. Vasile Cojocaru şi David Popescu, introd. şi note, Nicolae Chiţescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 502). Sfântul Maxim consideră că această imitaţie dezvăluie în sine „toată măreţia înţelepciunii dumnezeieşti, purtată în chip tainic de către făpturi” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, Vol. III, trad., introd. şi note, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1994, p. 238). Urmarea sau reproducerea unui model nu afectează libertatea sau personalitatea, ci le amplifică. Fiecare alege modelul care i se potriveşte şi adaugă la acesta specificul său.

Viaţa creștinului este o invitaţie la sfinţenie, la libertatea specifică fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 21), iar răspunsul liber la aceasta presupune apropierea de oameni, care ne pot conduce spre atingerea scopului nostru. Aceasta nu este o subordonare care ne limitează, ci este o legătură vie, diferită de cea dintre maestrul și discipol, în care cel dintâi care se pronunţă numai din exterior. Părintele duhovnicesc se apropie atât de mult de ucenicul său, învăţându-l în primul rând frica de Dumnezeu. În acest sens redăm îndemnul oferit de Avva Paisie unui ucenic, care-l întreba ce să facă pentru sufletul său nesimţitor şi fără frică de Dumnezeu. Răspunsul întăreşte cele afirmate: „Du-te, lipeşte-te de un om, care se teme de Dumnezeu, şi în preajma lui învaţă să te temi”( Patericul, Avva Pimen, p. 276).

Înţelegem din cele precizate mai sus că persoana cu viață sfântă nu transmite celor din jur numai un cod de reguli scrise sau orale, sau o serie de tehnici de meditaţie, ci, mai curând, o relaţie de prietenie, în cadrul căreia oamenii cresc şi se dezvoltă împreună. Omul care a dobândit sfinţenia, vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu. Iar acestea sunt asumate ca atare, pentru că sunt transmise de Duhul lui Dumnezeu (Ioan 17, 14), care împarte daruri felurite (I Corinteni 12, 4-12). Împărtăşirea și cultivarea acestor daruri înseamnă să păşim pe urmele sfinților, pentru a cunoaşte adevărul, a săvârşi binele şi a cultiva frumosul.

La sfârșitul veacurilor, Iisus Hristos dimpreună cu sfinții vor judeca lumea (cf. Matei 19, 28; I Corinteni 6, 2). Dumnezeu a încredințat judecata Fiului, care S-a făcut om și sfinților, care au fost tot oameni. Atunci nu va mai fi loc de justificări, de motivări sau îndreptățiri, pentru că prezența celor din neamul nostru în ceata sfinților ne arată cine puteam fi și cine am ajuns de fapt.

Pr. Filaret RUSCAN