Rugăciunea în Vechiul Testament

Omul a fost creat cu nevoia ontologică de a fi în relație cu Dumnezeu. Modelul și calea acestui dialog ne sunt date de Sfânta Treime și relațiile intratrinitare. Răspunsul nostru către Dumnezeu poate să nu fie atât de evident sau de deschis, dar acest lucru nu poate desființa caracterul ontologic al relației: De noi, spune Părintele Stăniloae, „depinde numai modul răspunsului … dacă răspunsul este rău, atunci noi desfigurăm dialogul și prin aceasta și ființa noastră, dar nu le suprimăm”. Sf. Ioan Gură de Aur reiterează faptul că până la căderea protopărinților noștri, relația cu Dumnezeu era nemijlocită, prin Duhul Sfânt în curăția inimii. Această comuniune a omului cu Dumnezeu, după cădere, a fost scindată și a fost nevoie ca Dumnezeu să dialogheze prin cuvânt; acesta fiind întâi cuvântul Sfintei Scripturi și apoi însuși Cuvântul întrupat.

Rugăciunea în Vechiul Testament se țese indisolubil pe relația dintre poporul lui Israel și Dumnezeu și se bazează pe conceptul că Dumnezeu există, aude și răspunde (Ps 65, 3; 115, 3-7). Deși este mereu nevăzut în Vechiul Testament („Fața Mea însă nu vei putea s-o vezi – Iș 33,20)”, relația pe care o dezvoltă Dumnezeu cu poporul Său este una personală, căci întotdeauna observăm personificarea acestuia (poporului), ori de câte ori i Se adresează („Ascultă Israele!” – Deut 6, 9). Aici, în ceea ce ne privește, nu putem să trecem cu vederea corespondența cu obștea monahală, la care ne referim ca la o unitate, un trup, o persoană. Rugăciunea, nevoința, jertfa aduse de sau pentru obște, trebuie să îmbrace acest aspect, mereu.

Prin acest „Ascultă Israele”, la fel ca și în cazul lui „fost-a cuvântul Domnului” (Fc 15, 1 ș.a.), se evidențiază un al doilea aspect foarte important al rugăciunii în Vechiul Testamet, anume că Dumnezeu este inițiatorul acesteia. Aici, prin acest aspect al rugăciunii, se prefigurează dinamica relației de iubire dintre om și Dumnezeu, care va fi revelată în NT și anume că Dumnezeu este sursa iubirii, noi având doar o iubire de tip răspuns („Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne a iubit cel dintâi” – In 4, 19). Prin urmare, rugăciunea în Vechiul Testament se modifică în funcție de stadiul relației omului cu Dumnezeu și mai ales de poziționarea pe care o are omul față de Dumnezeu. De modul în care omul se așază înaintea lui Dumnezeu depinde dacă ceea ce spune sau face devine sau nu o rugăciune. Aici avem deja tipul rugăciunii celui ce se află la începutul drumului său către Dumnezeu. Astfel învățăm de la Părinți că așezarea noastră la rugăciune trebuie să se facă nu cu scopul de a L vedea pe Dumnezeu, ci de a fi văzuți de către El. Noi ne înfățișăm de fapt Lui Dumnezeu, I ne arătăm Lui, așa cum vedem din modelul pe care Vechiul Testament ni-l pune înainte. Lui Moise îi spune Dumnezeu: „te cunosc pe tine mai mult decât pe toți”, ceea ce ne învață că începutul cunoașterii lui Dumnezeu este deschiderea inimii mele înaintea Lui.

Dumnezeu Se revelează pe Sine în Vechiul Testament ca fiind personal, în primul rând prin legămintele pe care Dumnezeu le-a încheiat cu poporul israelit. Până la Avraam, toate legămintele au fost cu caracter general – între Dumnezeu cu urmașii lui Adam și Noe.

În cazul patriarhului Avraam, de exemplu, dialogul lui Dumnezeu începe cu chemarea de a ieși din cele văzute și cunoscute: „Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” (Fc 12, 1). Această „chemare în pustie” este specifică dialogului dintre Dumnezeu și poporul Său, semn că pentru a cunoaște voia lui Dumnezeu, trebuie lepădare de cele simțitoare, „de lume” și inclusiv de sine, dar și lăsarea în mâna lui Dumnezeu. Omul prin căderea din ascultare, și a pierdut încrederea în Dumnezeu și de aceea, primul lucru pe care Dumnezeu avea nevoie să l restaureze, era această încredere. Pustia este locul care, după cădere, era considerat a fi prin excelență locul în care viața însăși era cu neputință; era un fel de materializare, dacă vreți a neființei (de aceea și era alungat țapul ispășitor în pustie). În pustie numai Dumnezeu este Cel care poate ajuta, deoarece acolo Israel putea să se exerseze în a L înțelege pe Dumnezeu așa cum Însuși i Se descoperise lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieș 3, 14). Răspunsul omului de a ieși în pustie echivala așadar cu încredințarea în mâna lui Dumnezeu: „Avram a ascultat să iasă cu dragă inimă din pământul și rudenia sa”. O altă corespondență ni se descoperă acum, căci monahul alege să iasă din lume în primul rând pentru a se așeza în mâna lui Dumnezeu și în al doilea rând pentru a se lepăda de o lume care l împiedică să se roage! Este foarte important să înțelegem lucrul acesta, pentru că de multe ori ieșirea din lume nu ne folosește atât de mult pe cât ar fi trebuit. Asta din două motive: mai întâi pentru că uităm să ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu și apoi pentru că începem să ne „populăm pustia” cu diferite lucruri materiale. Astfel, prezența lui Dumnezeu, în loc să crească, scade și El nu mai este – pentru noi cel puțin – Cel ce este!

Pe lângă „chemarea în pustie”, un al aspect constitutiv al rugăciunii în Vechiul Testament este acela al jertfelor prin arderea de tot și a fost dată ca poruncă poporului ales, săvârșită ca mulțumire de toți cei care au cunoscut pe Dumnezeu. În relație cu Dumnezeu poți intra doar dacă ești dispus să jertfești toate cele văzute, dar mai ales pe sine însuți. Sfânta Scriptură ne învață că desăvârșita lepădare de sine, este ura de sine: „Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Mc 8,35).

Revenind, să observăm faptul că pentru apropierea dintre El și om, principalul instrument pe care Dumnezeu l a folosit – dar pe care i l-a și dăruit omului – a fost rugăciunea care avea în centru amintirea (sau pomenirea) lui Dumnezeu. În VT, această amintire a lui Dumnezeu avea drept conținut făgăduințele lui Dumnezeu față de poporul Său. Amânând mereu împlinirea lor, Dumnezeu nu încerca să scoată la iveală neputința lui Israel, ci creșterea acestuia întru încredere totală în Dumnezeu, roditoare prin răbdare.

În cazul lui Avraam rugăciunea atinge nivelul maxim de simplitate și curăție a inimii. Avraam devine atât de familiar cu Dumnezeu încât câștigă o îndrăzneală care l aduce în postura chiar de a negocia cu Dumnezeu, la stejarul Mamvri (Fc 18, 23 25), devenind model în special pentru noi monahii, care avem această chemare de a cere izbăvirea neamului care a păcătuit înaintea lui Dumnezeu.

Așa cum am văzut, omul are o nevoie ontologică de a fi în relație cu Dumnezeu, care în Vechiul Testament va fi mereu nevăzut, dar relația va fi mereu una personală. Dumnezeu are primul inițiativa dar de modul în care omul se așază înaintea lui Dumnezeu depinde dacă ceea ce spune sau face devine sau nu o rugăciune. Participarea activă a omului, dovedită prin disponibilitate: „Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă!” (1Rg 3, 9), a fost cea care i-a adus omului privilegiul de a fi împreună lucrător cu Dumnezeu pentru „ca toți să fie una” (In 17,21).

Monahia Alexandra CREȚU