Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Prima atestare documentară a acestei sărbători este legată de prăznuirea hramului bisericii construite de Sfânta Împărăteasă Elena pe Muntele Tabor, în anul 326, pe locul peşterii lui Melchisedec, regele Salemului, în care acesta s-ar fi retras – probabil pentru contemplare – înainte de a-l binecuvânta pe Avraam.
Sfinţii Chiril al Alexandriei, Proclu al Constantinopolului şi Leon cel Mare afirmă – în cuvântările lor – că praznicul Schimbării la Faţă ar fi înlocuit o sărbătoare dedicată zeiţei Diana. Aceasta era o zeiţă romană arhaică, identificată de romani cu Artemis şi inclusă în panteonul mitologiei romane ca zeiţă a lunii, simbol al luminii şi ocrotitoare a vânătorii.
În secolul al VII-lea sărbătoarea a fost trecută în calendarul ierusalimitean, iar în secolul al VIII-lea Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit slujba canonului sărbătorii. În Apus sărbătoarea s-a generalizat abia în 1457, în timpul Papei Calist al III-lea, cu prăznuire în a doua duminică a Postului Mare.
Sărbătoarea Schimbării la Față este o sărbătoare care îşi are o sorginte scripturistică, acest eveniment fiind relatat de toţi evangheliştii – Matei 17, 1-9; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36 şi Ioan 1, 14.
Vestea Sfintelor Sale Pătimiri (Matei 16, 21) a făcut ca în minţile apostolilor să încolţească îndoiala că Iisus ar fi Mesia. Cunoscându-le gândurile, pe drumul dintre Betsaida şi Cezareea lui Filip, Iisus i-a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?”. O întrebare cu răsunet peste veacuri. Atunci apostolii, probabil uitându-se miraţi unii către alţii, au răspuns: „Unii, Ioan Botezătorul, alţii, Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci.” (Matei 16, 13-14). Singur Petru, printr-o descoperire de Sus, a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” (Matei 16, 16); mărturisire devenită piatra de temelie a Bisericii şi a credinţei în Hristos.
Mântuitorul, văzând că majoritatea era departe de adevăr, a creat cadrul prielnic al Schimbării la Faţă, pentru a le descoperi – în mod anticipat – slava cu care Se va arăta lor după Înviere. Aşa se face că, „după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte” (Matei 17, 1).
Sfinţii Evanghelişti Matei (17, 1) şi Marcu (9, 2) afirmă că acest eveniment a avut loc la şase zile după mărturisirea lui Petru, în timp ce Sfântul Evanghelist Luca (9, 28) susţine că ar fi trecut opt zile, ţinând cont şi de distanţa dintre Cezareea lui Filip şi Tabor (80 km). Diferenţa constă – explică exegeţii – în faptul că Sfântul Evanghelist Luca, spre deosebire de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu, a luat în calcul atât ziua în care a avut loc mărturisirea Sfântului Apostol Petru, cât şi ziua în care a avut loc Schimbarea la Faţă.
Aşadar, după ce Mântuitorul Şi-a anunţat oficial – pentru prima dată – Sfintele Sale Pătimiri (Matei 16, 21), a luat cu Sine doar pe trei dintre apostoli: Petru, Iacov şi Ioan. Sfântul Ioan Gură de Aur motivează alegerea celor trei astfel: „Petru, prin aceea că Îl iubea mult pe Hristos; Ioan, prin aceea că era iubit de Hristos; iar pe Iacov, pentru înţelepciunea lui. Şi „S-a suit pe munte ca să Se roage” (Luca 9, 28).
Ca fapt revelator al slavei dumnezeieşti, Schimbarea la Faţă are loc pe un munte înalt; ştiut este faptul că locurile înalte sunt predilecte pentru revelaţiile dumnezeieşti. Potrivit unei tradiţii, a cărei vechime coboară până în a doua jumătate a secolului al II-lea, muntele pe care au urcat ar fi Taborul. Datorită frumuseţii sale, Taborul a fost cântat alături de Munţii Hermon în Psalmii 88, 13 şi de Munţii Carmel în Ieremia 46, 18.
Cel mai probabil, Schimbarea la Faţă a avut loc dimineaţa, potrivit cuvântului: „Iar Petru şi cei ce erau cu El erau îngreuiaţi de somn; şi deşteptându-se, au văzut slava Lui şi pe cei doi bărbaţi [Moise şi Ilie] stând cu El.” (Luca 9, 32). Înainte de a Se schimba la Faţă, Domnul S-a rugat (Luca 9, 28) ca Dumnezeu-Tatăl să descopere Dumnezeirea Sa, încă înainte de a trece prin moarte la mărire.
Ruga Sa nu a fost trecută cu vederea de către Tatăl; pe când încă Se ruga (Luca 9, 29), „a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2), cum „nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul”, a adăugat Sfântul Evanghelist Marcu (9, 3). Astfel, slava Sa divină s-a exteriorizat prin materia trupului Său omenesc şi prin hainele Sale, anticipând transfigurarea trupului Său după Învierea din morţi.
Şi pe când faţa şi hainele Domnului străluceau ca soarele, apostolii s-au trezit din somnul necunoştinţei, pregustând din slava revelată. În această strălucire dumnezeiască ei văd – alături de Iisus – pe Moise şi Ilie (Matei 17, 3; Luca 9, 31), sau pe Ilie împreună cu Moise, cum notează Sfântul Evanghelist Marcu (9, 4).
Sunt martorii aceleiaşi lumini de la Sinai şi Carmel. Inversiunea aceasta, la Sfântul Evanghelist Marcu, prin care Ilie este amintit înaintea lui Moise, confirmă plinirea vremii şi începutul erei creştine a cărei începătură o face Mântuitorul Iisus Hristos.
Prezenţa legislatorului şi a profetului pe Tabor – şi prin ei, a poporului Israel – a vrut să arate că – explică Victor de Antiohia – Hristos nu substituie nici pe Ilie şi nici pe Moise sau pe vreun alt profet. Mai mult, a vrut să arate sobornicitatea apostolilor cu profeţii, inaugurată încă de la înviere şi anticipată de slava Sfintei Cruci.
Cei doi, Moise şi Ilie, sunt prezenţi într-o discuţie teologică de factura celei de la Mamvri. Moise şi Ilie vorbeau despre Sfintele Pătimiri ale lui Hristos (Luca 9, 31), arătându-se astfel a fi iniţiaţi în taina răscumpărării, prefigurată în Lege şi proroci. În aceste condiţii, Petru, din dorinţa de a rămâne în slava anticipată a Parusiei, Îi propune lui Iisus să ridice trei colibe (Marcu 9, 5). Sfântul Evanghelist Marcu afirmă că propunerea lui Petru era rezultatul unei frici (9, 6), nesurprinsă de ceilalţi sinoptici.
Şi pe când încă vorbea Petru, „un nor luminos i-a umbrit pe ei şi iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L».” (Matei 17, 5). Era norul Mângâietorului, Care îi răcorea în lumina incandescentă a slavei dumnezeiești.
Noutatea teofaniei taborice o constituie norul luminos, a cărui lumină, dumnezeiască şi pururea fiitoare, izvora din trupul transfigurat al lui Hristos, tâlcuieşte Sfântul Grigorie Palama. Spre deosebire de Iordan, unde S-a revelat Sfânta Treime, cu Duhul Sfânt metamorfozat în chip de porumbel, pe Tabor Sfinţii Apostoli au asistat la o manifestare vizibilă a slavei dumnezeieşti, proprie celor trei Persoane. Prezenţa lui Moise şi a lui Ilie nu este altceva decât o împlinire a dorinţei lor de a-L vedea pe Dumnezeu; de a-L vedea pe Cel pe Care L-au privit şi vestit cu veacuri înainte.
Cuvintele mărturisitoare ale Tatălui – „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” nu reiterează doar recunoaşterea de pe malul Iordanului a Celui Care este Mesia cel aşteptat, ci se referă şi la profeţia mesianică de la Deuteronomul 18, 15, confirmând mărturisirea lui Petru din Cezareea lui Filip. Afirmaţia Tatălui a fost anticipată, de altfel, în Psalmii 2, 7: „Fiul Meu eşti Tu” şi de către Isaia 42, 1: „Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte sufletul Meu”; aceasta din urmă accentuează dimensiunea jertfelnică a întrupării lui Iisus.
Sfântul Apostol Petru, care iniţial s-a împotrivit Pătimirilor lui Iisus (Matei 16, 22), conştientizează astfel zădărnicia încercării sale, înţelegând liberul consimţământ al Mântuitorului pentru a Se jertfi pentru tot omul care vine în lume.
Când au intrat în nor, apostolii au căzut cu faţa la pământ, întrucât nu puteau suporta slava divină. Atunci, Iisus S-a apropiat de ei şi le-a spus: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!” (Matei 17, 7). Iar ei, ridicându-se, n-au văzut decât pe Domnul (Marcu 9, 8; Luca 9, 36); slava lui Dumnezeu nu li s-a arătat peste puterea lor de a pricepe şi de a se face receptacule ale negrăitelor străluciri dumnezeieşti. Pe cei trei apostoli, descoperirile dumnezeieşti nu i-au făcut decât pentru o clipă să-şi depăşească condiţia lor, ei arătându-se după aceea, din păcate, circumscrişi lumii create.
Revenind la cele prezentate în pericopa evanghelică a praznicului, trebuie să subliniem că detaliul principal îl constituie schimbarea înfăţişării lui Hristos pe Tabor, în sensul de revelare a firii Sale dumnezeieşti. El nu a devenit în acel moment Fiul lui Dumnezeu, ci S-a arătat pe Sine că El este Fiul lui Dumnezeu; şi aceasta pentru a spulbera îndoiala din sufletele apostolilor Săi.
Lumina în care apare, faţa strălucind ca soarele, veşmintele luminoase, precum şi glasul din cer mărturisesc că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, cum rostim în mărturisirea de credinţă. De aceea, Dumnezeu Tatăl cere tuturor să credem că Hristos este Fiul Său cel iubit. Fără o atare credinţă, nu ne vom putea bucura de Împărăţia lui Dumnezeu. Înţelesul duhovnicesc al Schimbării la Faţă este descifrat şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul în lucrarea numită Ambigua.
În concluzie, Schimbarea la Faţă a Domnului ne descoperă puterea de transfigurare şi de îndumnezeire prin Sfânta Liturghie, rugăciune, meditaţie şi contemplaţie.
Căutaţi-le, nu pe Taborul din Țara Sfântă, ci în Biserica lui Hristos. Sigur le veţi găsi!
