Valoarea terapeutică a rugăciunii

Nevoia de rugăciune a omului credincios este dincolo de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credința, cu atât este mai puternică și nevoia sa de rugăciune. Din păcate, în societatea de astăzi se constată o slăbire a credinței, prin urmare și un fel de indiferență față de rugăciune. În timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care își consolida credința și practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor potrivnic, un factor împotriva căruia cel care vrea să-și mențină credința și rugăciunea trebuie să se apere.

Suferințele lumii sunt fără de sfârșit. Se poate vedea peste tot o descompunere generală, și familii, și mici și mari. Cele mai multe case sunt pline de neliniște, de supărări, de stres. Numai în casele care trăiesc după Dumnezeu oamenii sunt bine. Or, trăirea după Dumnezeu ne-o conferă rugăciunea. Ea ne învață ce înseamnă cu adevărat „a trăi după Dumnezeu”, pregătindu-ne pentru aceasta. Mai mult decât atât, după cum vom sesiza din cele ce urmează, rugăciunea ne ajută să trăim cu Dumnezeu, făcându-ni-L interior prin harul Său.

Părintele Dumitru Stăniloae arată că „astăzi, omul credincios trebuie să caute în mare măsură el însuși motivații care să-i poată susține credința și propria sa practică a rugăciunii. Și tocmai aceasta ar putea face credința sa mai profundă și rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, în mare măsură, ele nu mai sunt susținute de mediul social. Prin urmare, omul care reușește să-și întărească credința și rugăciunea prin motivații personale, reflectate, poate deveni el însuși un focar pentru întărirea credinței și înnoirea rugăciunii în mediul său social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viața superficială, saturată de plictiseală, care este cauza slăbirii credinței și a rugăciunii”. Prin urmare, înmulțirea rugăciunii (și implicit a credinței) alungă superficialitatea și plictisul, conducând către o ,,mai mare profunzime a vieții, fără de care existența umană este de o uniformitate monotonă și lipsită de semnificație”. Rezultă de aici necesitatea rugăciunii ca una care are puterea de a îndepărta suferințele și tumorile care bântuie astăzi lumea. Cu atât mai mult cu cât „cel care se roagă aruncă și spre semenii săi punți mai consistente decât punțile fragile și superficiale ce se găsesc într-o societate secularizată. În fond, toți oamenii doresc astăzi mai mult ca niciodată astfel de punți. […] cei ce se roagă pot nu numai să arunce, să ofere astfel de punți, dar pot și să deschidă inima celorlalți pentru ca aceștia să le primească și să răspundă comunicării de iubire a celor ce se roagă prin comunicarea propriei lor iubiri”.

Aspectul menționat mai sus reprezintă unul dintre beneficiile sociale pe care le comportă rugăciunea. Pentru a evidenția valoarea terapeutică a acesteia este bine să insistăm asupra modului în care rugăciunea lucrează în om, vindecându-l și „modelându-l” în vederea mântuirii.

Vindecarea sufletului prin rugăciune

Întrucât omul este o ființă creată de Dumnezeu printr-un act special (Facere 1, 26-27) având menirea de a ajunge la asemănarea cu El, acesta este dator să cultive o relație permanentă cu Creatorul său. O astfel de relație nu se poate desfășura altfel decât prin intermediul rugăciunii.

Prin rugăciune, omul se prezintă în fața lui Dumnezeu, vorbește cu El și se unește cu El. Intră în legătură personală cu Dumnezeu (aflat în el prin harul Său), se predă lucrării mântuitoare a harului și se face de bunăvoie împreună-lucrător cu acesta la mântuirea sa în Hristos prin Duhul Sfânt. Această lucrare mântuitoare și vindecătoare a harului prin rugăciune are în vedere întreaga ființă a omului, trup și suflet.

Rugăciunea, fiind pricinuitoarea primirii depline a harului, este prin aceasta pricinuitoarea tămăduirii omului și a revenirii sale întru sănătate. Prin ea, omul I se adresează lui Hristos-Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, pentru a primi de la El vindecarea de toată boala și de toată răutatea. Numai Dumnezeu singur este sprijinitorul și ajutorul său. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „în timpul rugăciunii Îi arătăm Doctorului rănile, ca să ne tămăduim”, și îi învață pe cei căzuți în boală (din pricina păcatului): „Nu căutați sprijin la oameni, nu priviți spre cei care vă dau numai ajutor trecător; părăsind aceasta, alergați cu mintea la Doctorul sufletelor. Singurul care poate să vă lecuiască rănile inimii este Cel care a creat toate făpturile și cunoaște toate faptele noastre. Ajunge să strigăm din adâncul inimii spre El și înaintea Lui să vărsăm lacrimile noastre”.

Ca răspuns la rugăciunea sa, omul primește de la Hristos Domnul leacurile potrivit stării sale și izbăvirea de boală. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciunea este un „leac care curăță sufletul” până în tainițele sale cele mai întunecate. Ea are puterea de a stinge păcatele și patimile cele mai ascunse pentru că ea cere ajutorul Celui „care vede în ascuns” (Matei 6, 18).

Roadele tămăduitoare ale rugăciunii sunt numeroase; în primul rând ele sunt simțite de minte. Prin rugăciune, mintea, pe care păcatul a făcut-o greoaie și ca și moartă, se trezește și revine la viață, deoarece „în rugăciune stă viața ei”. Acest aspect este deosebit de important mai ales pentru vremurile acestea tulburi pe care le trăim, vremuri în care bolile minții pun stăpânire din ce în ce mai acut asupra oamenilor.

Vindecarea trupului prin rugăciune

Nici trupul nu rămâne lipsit de efectul tămăduitor al rugăciunii, întrucât și el participă la ea, armonizându-se cu sufletul, conferindu-i din puterile sale, păstrând o atitudine cuvenită, folosindu-și facultățile proprii spre a înlesni rugăciunea și chiar rugându-se el însuși potrivit naturii sale specifice, îndeosebi prin metanii. În acest fel, Sfinții Părinți arată că omul care se roagă, se roagă cu întreaga sa ființă. Rugăciunea angajează atât sufletul, cât și trupul omenesc. Consecința acestui fapt constă în aceea că binefacerile pe care rugăciunea le sădește în om au în vedere și trupul acestuia. Astfel, rugăciunea este una dintre „lucrările comune ale sufletului și trupului care nu țintuiesc duhul de trup, ci ridică trupul aproape de vrednicia duhului și-l înduplecă și pe el să tindă în sus”. Acest lucru este evident în „rugăciunea lui Iisus”, în cadrul căreia trupul și, în special centrul său, inima, joacă un rol fundamental. Prin aceasta, omul poate primi în întreaga lui ființă harul dumnezeiesc, trupul împărtășindu-se nemijlocit de rânduiala, unificarea și pacea pe care rugăciunea le aduce în suflet. În acest sens, Părintele Zaharia Zaharou afirmă următoarele: „Inima este locul unde se cultivă împărtășirea lui Dumnezeu cu omul, și acolo Duhul lui Dumnezeu Se descoperă, lucrează și Se roagă. Deschiderea inimii prin rugăciune vindecă persoana omului. Mintea omului se adună înlăuntru și se unește cu inima. Astfel, inima se lărgește spre a cuprinde toată plinătatea dragostei lui Hristos”.

Rugăciunea face ca diferitele facultăți ale trupului să acționeze în vederea atingerii unui unic și același țel: Dumnezeu. Ea unifică astfel trupul, reunindu-l totodată și cu sufletul. În acest fel, datorită rugăciunii, omul își regăsește unitatea armonioasă a constituției sale psiho-somatice firești, desființându-se starea de separare dintre suflet și trup, caracteristică firii căzute.

Referitor la importanța terapeutică a rugăciunii pentru trupul omenesc, același teolog Larchet arată că toate mădularele trupului „sunt vindecate prin rugăciune, trecând de la o activitate care nu ține seama de Dumnezeu la o lucrare potrivit voinței Lui.  Ea face ca limba să rostească cuvinte adresate lui Dumnezeu, să vorbească despre El și întru El, cu pace, blândețe, curaj și înțelepciune; urechile le face să aculte <<învățăturile dumnezeiești nu numai ca să le audă pe ele, ci, după cuvântul lui David, ca să-și amintească de poruncile lui Dumnezeu, spre a le împlini pe ele>> (Ps. 102, 18). Datorită ei, <<mâinile și picioarele noastre slujesc voii dumnezeiești>>”.

Așadar, din citatul de mai sus, observăm modul în care rugăciunea vindecă și modelează întreaga structură somatică (dar și sufletească) a omului, reașezând-o în firescul conferit omului de către Dumnezeu prin actul creației. Mai mult decât atât, slujbele Bisericii dovedesc faptul că rugăciunea contribuie esențial la vindecarea efectivă a rănilor trupești (a se vedea, de pildă, rânduiala Tainei Sfântului Maslu). Acest lucru nu se explică decât prin faptul că rugăciunea este cea care sălășluiește în ființa omului harul cel vindecător al Preasfintei Treimi care lucrează peste nivelul de înțelegere al acestuia.

Pr. Ilie MOLEA