Ne vorbesc părinții Bisericii

De la bun început trebuie să reținem că o prietenie nu se alimentează atât din virtuțile și bunătatea celui pe care ni-l dorim ca prieten, cât din lucrarea noastră lăuntrică. Niciodată prietenia nu se strică începând cu cel mai virtuos, ci de la cel mai slab, pentru că acesta gândește tot felul de pricini, de nemulțumiri și provoacă ruptura prin însuși zbuciumul minții sale chinuite de patimi. Omul virtuos rabdă să conviețuiască și să facă ascultare de cei mai răzvrătiți și mai nesuferiți oameni.

Un alt lucru vrednic de ţinut minte este acela că în puterea noastră stă să oferim prietenia, dar niciodată să o ce­rem de la alţii. Zic asta pentru că, de regulă, ajungem să ne considerăm priete­nii ca pe o proprietate şi un bun al nos­tru. De exemplu, un prieten nu trebuie să întreţină relaţii cu cineva cu care tocmai ne-am certat, pentru că aceasta se interpretează ca o trădare. Cerem soco­teală prietenului pentru anumite gesturi sau cuvinte, invocând motive de genul: „Vreau să clarificăm relaţia dintre noi”, sau „între prieteni nu trebuie să existe secrete” şi aşa mai departe. Cu alte cu­vinte, facem contracte de prietenie care presupun libertăţi şi restricţii potrivit cu firea şi educaţia pe care o avem. Astfel de prietenii se strică de îndată ce „regu­lile”, convenţiile sau aşa-zisele „princi­pii” sunt încălcate. În acest fel şi trafi­canţii de droguri, şi tâlharii leagă priete­nii. Totuşi înţelegem că prietenia este ceva mai mult.

Prietenia este deschiderea sufletească pe care o avem către toată lumea, izvo­râtă din dragostea poruncită de Hristos. În acest sens, creştinul este prieten cu toţi şi cu nimeni. Cu toţi, pentru că nu poate să nesocotească pe cineva, şi cu nimeni, pentru că nu poate să prefere pe cineva. Sfântul Arsenie cel Mare spunea: „Iubeşte pe toţi şi fugi de toţi”. Această vedere este cu putinţă la cei care au toa­tă puterea sufletului îndreptată spre Hristos şi judecă pe toţi şi toate prin prisma lui Hristos, pentru Care orice om este plinătatea umanităţii şi trebuie privit, după cum îndeamnă şi Apostolul Pavel, „ca cel pentru care a murit Hristos”.

(Ieromonahul Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, ediția a doua, Editura Cathisma, București, 2006, pp. 119-121)