Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Pocăința este o temă foarte importantă, centrală a predicii Mântuitorului Hristos. Atât Sfântul Ioan Botezătorul – dascăl al pocăinței prin excelență, cât și Mântuitorul Hristos își încep propovăduirea cu un îndemn foarte ferm și stăruitor la pocăință. Evanghelia ne spune că amândoi folosesc aceleași cuvinte când propovăduiesc pocăința: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Mt 3, 2 și 4, 17). Pocăința este invocată din perspectiva iminenței venirii Împărăției Lui Dumnezeu, a apropiatei întâlniri cu Dumnezeu. Aceasta se declanșează în om și se adâncește pe măsura apropierii de Dumnezeu. Cu cât Dumnezeu este mai aproape cu atât pocăința se manifestă mai puternic, este mai adevărată, mai autentică, mai vie.
Dumnezeieștile Evanghelii ne spun ce este Împărăția lui Dumnezeu și, lucru foarte important, că Împărăția lui Dumnezeu presupune o apropiere extraordinară de mare și de intimă a omului de Dumnezeu, până într-acolo încât se proclamă adevărul esențial că Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul omului (Lc 17, 21). Acest cuvânt al Mântuitorului Hristos subliniază această apropiere, această intimitate care îl apropie pe om de Dumnezeu atât de mult încât nu mai rămâne nici o distanță între ei, omul nu mai este exterior dumnezeirii, ci se îmbracă în Hristos prin botez (Gal 3, 27). De aceea pocăința „nu mai e condiționată de apropiere, ci de însăși prezența Împărăției Lui Dumnezeu, prin persoana și lucrarea Sa: <iată, a ajuns la voi Împărăția Lui Dumnezeu> (Mt 11, 28) care trebuie să fie nu în afara, ci <înlăuntrul vostru> (Lc 17, 21) … ea vizează schimbarea, transfigurarea sufletească”. Așadar pocăința privește lăuntrul omului, inima lui și nu poate fi redusă la anumite gesturi exterioare, reci. Această zbatere lăuntrică, dătătoare de viață o surprinde zugravul Toma în viața a două personaje sfinte din istoria mântuirii noastre și anume Prorocul David și Sfântul Apostol Petru.
Prorocul David
Pocăința lui David este reprezentată în camera mormintelor, care a fost pictată, se pare, de către Marcu, ucenicul marelui zugrav și este integrată în registrul Minunilor Sfântului Arhanghel Mihail. Pictorul concentrează într-o singură scenă aproape două capitole din Cartea a doua a Regilor, capitolele 11 și 12, 1-25. Aici este prezentată drama iubirii păcătoase a lui David care se îndrăgostește de Batsheba, fiica lui Eliam, femeia lui Urie Heteul. David pune la cale uciderea lui Urie pe câmpul de luptă pentru a putea să o ia pe Batșeba de soție. Însă acest lucru nu-i place lui Dumnezeu care trimite pe prorocul Natan spre a-l mustra. Acesta îi spune lui David o pildă despre doi oameni unul bogat cu multe vite mari și mici și altul sărac care nu avea decât o oiță care crescuse împreună cu copiii lui, dormise la sânul lui și era pentru el ca o fiică. Însă când vine un călător la omul bogat, acesta nu se îndură să jertfească una din oile sau vitele sale și a luat oița săracului pe care a gătit-o pentru oaspete. Și atunci David plin de mânie rostește sentința: “omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte” iar “pentru oaie el trebuie să întoarcă împătrit, … pentru că n-a avut milă” (II Regi, 12, 5-6). Atunci Natan îi spune lui David că el este omul care a făcut aceasta. Deși Dumnezeu îl izbăvise din mâna lui Saul și i-a binecuvântat viața, el a făcut această nedreptate nesocotind-L pe Dumnezeu.
Pictorul surprinde într-o singură scenă momentul pocăinței lui David, punctul de maximă intensitate și dătător de viață, care aduce împăcarea cu Dumnezeu. Având pe fundal zidurile unei cetăți, prorocul David este înfățișat lângă un tron împărătesc pe care se află o pernă roșie, semn al regalității. Această regalitate este subliniată de prezența, pe capul său, a coroanei aurite, împodobită cu pietre scumpe. Însă el nu șade pe tron – ca imagine a puterii – ci în chip de smerită pocăință își pleacă fruntea până la pământ având mâinile împreunate în chip de rugăciune, cerând mila lui Dumnezeu, singura care poate să șteargă și spele toată fărădelegea (Ps 50). Prorocul Natan este în picioare, imediat după momentul dialogului său cu David. Acesta este îndreptat cu fața spre Arhanghelul Mihail iar cu mâna dreaptă întinsă spre el îi prezintă pocăința celui căzut întru fărădelegi.
Deși Arhanghelul Mihail are sabia ridicată gata să pedepsească păcatul lui David, aceasta nu mai coboară pentru că pocăința izvorâtă din „inima înfrântă și smerită” (Ps 50, 18) are darul de a întoarce mânia lui Dumnezeu în milă. Expresia acestei dureri pe care o lasă păcatul în urma lui este cristalizată in Psalmul 50, o lecție de adâncă pocăință preluată și în imnografia Postului Mare de către Sfântul Andrei Criteanul: “Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă! De două păcate a plâns David, … acela așternutul cu lacrimi și-a udat, iar eu nici o picătură nu am. Deznădăjduitu-m-am și mă rog: Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta”. El devine pentru noi dascăl al pocăinței sincere, fierbinți și în același timp dătătoare de speranță pentru că ea aduce nu doar iertarea păcatelor: “Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăți; spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Ps 50, 9) ci și împăcarea cu Dumnezeu: „auzului meu vei da bucurie și veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite”. În felul acesta căderea cumplită devine prilej de a te așeza în lucrarea de mântuire a lumii, de afirmare și de lărgire a Împărăției Lui Dumnezeu în lume: „Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce” (Ps 50, 14).
Apostolul Petru
În programul iconografic de la Humor scena lepădării lui Petru și a pocăinței sale este așezată în ciclul pătimirilor Mântuitorului, pictate în friză continua, căruia pictorul îi consacră registrul principal al naosului. În acest registru faptele biblice sunt reprezentate în flux continuu fiind „cea mai importantă și mai concludentă parte din ansamblul picturilor care decorează naosul”. Scena este așezată pe peretele de miazăzi și într-un spațiu compact, Toma așază cele trei lepădări ale lui Petru înfățișându-l în toate cele trei ipostaze: în fața slujnicei care îl introduce în curtea arhiereului, în fața focului, dar și în straie de galilean, cele care îl vădesc a fi apropiat al Mântuitorului. Chiar deasupra, este reprezentat cocoșul care îi aduce aminte lui Petru că Mântuitorul știa dinainte că se va lepăda de trei ori de El (Mt 26,75): „Petru văzând cele ce se petreceau atunci, de spaimă fiind cuprins, fiind întrebat de o slujnică, s-a lepădat de Tine, Domnul, nu numai precum ai zis, ci precum ai știut, Cel ce toate le știi”.
Fragilitatea, delicatețea acestui moment de întoarcere este prezentat de Toma în antiteză în momentul spânzurării lui Iuda care nu mai are puterea lui Petru de a se întoarce și deznădăjduit alege calea suicidului. Pictorul îl prezintă pe Iuda spânzurat de frunza unui palmier, lucrul imposibil, sugerând în felul acesta că deznădejdea nu este o stare naturală a omului și că omul nu a fost creat spre moarte, că moartea omului ca urmare a păcatului este un accident.
Vedem cum prin pocăința sinceră „omul își poate recâștiga strălucirea sa dintru început” dobândind nu doar iertarea păcatelor ci și reînfierea fiind reașezat în starea cea dintâi. Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază și el puterea tămăduitoare și recuperatoare a pocăinței care salvează pe cel pierdut și aduce la viață pe cel căzut în moartea păcatului. Ba mai mult, pocăința are darul de a întări iubirea de Dumnezeu caci celui ce i se iartă mult, mult iubește (Lc 7, 47): „pe cei ce fierbinte se pocăiesc, cu mila îndurării îi curățești și îi luminezi și cu lumina îi unești, părtași dumnezeirii tale făcându-i fără pizmuire; și – lucru străin de gândurile îngerești și omenești – vorbești cu ei de multe ori, ca și cu niște prieteni ai tăi adevărați”.
Întru nădejdea acestei prietenii adevărate să cinstim pe acești dascăli ai pocăinței nu doar adresându-le rugăciuni și cântări ci mai ales urmând calea vieții lor luminată de dragoste fierbinte pentru Dumnezeu și pocăință sinceră, izvorâtă întru zdrobirea inimii.
Pr. Felician BUZILĂ
