Ștefan cel Mare – “re de Dacia”

De peste cinci veacuri, la început de lună a lui Cuptor – iulie- ne aducem aminte că în Slăvita și de Dumnezeu păzita Cetate de Scaun a Sucevei avea să apună Soarele Moldovei. Dar trebuie să ne amintim și de faptul că Soarele de apune – tot Soare i se spune.

Despre Măria Sa Vodă s-au scris mii de pagini, și se vor mai scrie, pentru că domnia sa de 47 de ani într-un secol în care avea să fie cucerit Constantinopolul – capitala unui mare Imperiu al creștinătății, al spiritualității – Imperiul bizantin, a ocupat un loc important în istoria Europei.

Când facem această afirmație ne gândim la faptul că în acel sfârșit de veac al XV–lea, mai precis în anul 1492, Ștefan cel Mare avea să fie numit re de Dacia într-un înscris milanez.

Titlul de rege conferit domnitorilor Țării Românești și Moldovei poate să surprindă la prima vedere. Se știe că domnitorii – voievozii români apar în documentele latine duci- principi- vaivoda, dar în anumite cercuri occidentale, se știa că ei sunt sau se consideră principi suverani și că nu erau cuceriți de otomani chiar dacă acceptaseră la un moment dat să fie tributari sultanului.

Anul 1492 este anul binecunoscut al descoperirii Americii de către genovezul Cristofor Columb, cel care încercase fără succes să-l convingă pe Baiazid al II–lea să–i finanțeze expediția, pe când sultanul se afla în campanie împotriva lui Ștefan cel Mare în anul 1484, acel Cristofor Columb care căutând Răsăritul avea să îi găsească lumii capăt  în Apus, în zorii zilei de 12 octombrie 1492. Anul 1492 este anul în care Ștefan cel Mare intra în posesia domeniilor Ciceului și Cetății de Baltă din Transilvania. În același an 1492, a murit Papa Inocențiu al VIII–lea, cel care îl desfăcuse pe Ștefan cel Mare de Jurământul de credință  față de Cazimir al IV–lea Jagiello, regele Poloniei (1485), urmându-i potrivit alegerilor Conclavului din August 1492 Papa Alexandru al VI–lea, fostul cardinal Rodrigo Borgia, familiar cu subiectele valahe; în toamna aceluiași an 1492 Ștefan cel Mare al Moldovei, cuscrul lui Ivan al III –lea al Moscovei (principala amenințare din nord la adresa Jagiellonilor) izbutise să ajungă la un acord  cu Mengli Ghiray, hanul Hoardei de Aur.

Așadar Ștefan cel Mare al Moldovei, care se încuscrea și cu puternicul Bartolomeu Drágffi, devenise în anul 1492 un adevărat stăpânitor la frontiera Creștinătății cu Înalta Poartă.

Vorbind de acest apelativ re de Dacia ne gândim la un document datat 18 octombrie 1492, când Francesco Tranchedini trimitea o scrisoare Ducelui de Milano prin care îl informa că Veneția investea bani în el, adică în acela în care Marino Sanudo, la 1502, îl caracteriza fiind dacul – el dacho.

Este vorba de un document emis într-o vreme când rivalitatea dintre Milano și Veneția era notorie. Liderul ducatului lombard era înștiințat despre revenirea domnitorului Moldovei, Ștefan cel Mare, în serviciul plătit al Republicii Sfântului Marcu, cu dregătoria de căpitan  al ei. În acest document Francesco Tranchedini spunea Acest Domn Ștefan pare că s-a intitulat rege al Moldovei (subl.n.) și că a avut și în alte dăți solde  de la Senioria Veneției împreună cu prealuminatul rege Matia al Ungariei de bună amintire și că s-a bucurat de bună considerație pentru mult timp din partea venețienilor, datorită faptului că la acel hotar al turcilor cu Valahia s-a purtat mereu cu vigoare.

Este pentru prima oară când Ștefan a fost numit rege într-un izvor italian contemporan, izvor care nu era nici cronică, nici propagandă, ci un raport pragmatic milanez.

Diplomatul milanez Francesco Tranchedini mai informa că Serenissima avea un respect deosebit față de regele- voievod în special datorită rezistenței sale în fața turcilor.

Titlul regal al lui Ștefan cel Mare de la 1492 a apărut la o vreme în care nu se știa ca domnitorul să fi avut relații speciale cu papalitatea ori cu imperiala Casă de Habsburg, singurele instanțe creștine care puteau oferi / valida o coroană regală.

Singura bază regală știută a lui Ștefan cel Mare este dată de calitatea sa de crăișor, regișor al valahilor românilor – regulus Valachorum, trecută cu titlul de glorie, când voievodul moldav fusese recunoscut/acceptat drept mare feudal în părțile răsăritene ale Transilvaniei.

Ștefan cel Mare a intrat în conștiința politică a contemporanilor și apoi a posterității ca un mare suveran al Moldovei, dar și ca un posibil conducător al Țării Românești și Transilvaniei.    

La  1497 Ștefan cel Mare, moștenitorii și succesorii săi și Țara Moldovei- numită regnum, precum regatele și stăpânirile independente – erau luate sub tutela și protecția specială a celui mai important suveran al Europei, adică a Republicii Creștine.

Altfel spus, la sfârșitul secolului al XV–lea prestigiul domnitorului Moldovei era atât de mare încât cel mai important suveran al Europei creștine și principele român organizau o conspirație contra regilor Ungariei și Poloniei, adică a celei mai puternice dinastii din regiune.

Arhid. Vasile M. DEMCIUC