Ziua Eroilor – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

În ziua praznicului Înălțării Domnului se face şi pomenirea eroilor care s-au jertfit pentru neam, credinţă şi ţară.

Se estimează că în timpul Primului Război Mondial în ţara noastră au murit peste 1.000.000 de militari şi civili. Atunci, întreaga populaţie a ţării a fost implicată în procesul strângerii rămăşiţelor acestor eroi, care au fost înhumate în cimitire sau în curţile bisericilor.

Dată fiind această situaţie, prin Decretul-Lege nr. 4.106/12.09.1919 s-a înfiinţat, sub patronajul Reginei Maria, Societatea Mormintele eroilor căzuţi în război (Cultul eroilor), iar prin Decretul-Lege nr. 1693/4.05.1920 – consfinţit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – s-a hotărât ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită cu prilejul Înălţării Domnului, fiind decretată astfel drept Sărbătoare Naţională Bisericească. România este primul stat modern în care eroii străini sunt asimilaţi eroilor naţionali.

În 1923 a fost inaugurat mormântul Ostaşului necunoscut, în Parcul bucureştean Carol I.

În perioada comunistă, Ziua Eroilor a fost celebrată pe 9 mai, împreună cu Ziua Independenţei de stat a României şi a victoriei asupra fascismului. Din 1990 s-a revenit la sărbătorirea eroilor în ziua Înălţării Domnului, fapt oficializat prin Legea nr. 48/1995 şi nr. 379/2003. Comemorarea lor a fost stipulată şi în Tratatul de la Versailles.

Războaie şi convulsii sociale au fost, sunt şi vor fi. Scriptura şi istoria stau mărturii în acest sens. Armata a existat dintotdeauna; nu a fost niciun timp în care ea să nu fi existat. La români, fiecare bărbat a fost militar. Cu toate acestea, nimeni nu cunoaște cu exactitate numărul eroilor români care s-au jertfit pentru România întrucât războaiele pe care le-am purtat în istorie ne-au răpit până şi timpul de a-i număra şi identifica pe toţi cei căzuţi la datorie.

Am fost un neam aşezat în calea tuturor răutăţilor, spune cronicarul. Ţara a fost nevoită să se apere de mânia celor fără neam şi ţară. Militarul român a stat permanent de veghe, mereu în stare de luptă. Cu păgânii, militarii noştrii nu aveau ţară de împărţit.

Eroismul este o rezultantă a patriotismului caracterizat prin dragostea de credinţă, neam şi ţară. Eroii au fost modele de devotament, sacrificiu şi abnegaţie pentru valorile fundamentale ale identităţii şi spiritualităţii poporului. Ei au fost întocmai Sfântului Pavel, care nu a ezitat niciodată „să se jertfească pentru neamul său” (Fapte 28, 19; Romani 9, 2-3). Au fost gata oricând pentru sacrificiul suprem, conform jurământului militar.

Eroii, ca şi sfinţii, nu sunt din mit sau din legendă, ci ei au fost militarii – generali, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, secundaţi în situaţiile de limită de tineri şi bătrâni, de bărbaţi şi femei, de elevi şi studenţi, de ţărani şi muncitori, de preoţi şi teologi – care şi-au îndeplinit responsabilităţile, din conştiinţă, cu hotărâre şi caracter. Ei au fost gata oricând să-şi asume nobila condiţie de eroi ai neamului pe care l-au slujit cu jertfelnicie.

Virtuţile militare şi valorile creştine au însemnat pentru ei, într-un tot unitar, alfa şi omega unei vieţi împlinite. S-au mişcat între aceste două coordonate cu seninătatea pe care ţi-o imprimă conştiinţa unei datorii împlinite. Pentru ei, valorile fundamentale – cum ar fi datoria, onoarea şi patria – nu au fost numai cuvinte de complezenţă.

Au fost eroi şi în timpul domniei lui Alexandru voievod, şi în timpul lui Laţco voievod, şi în timpul lui Vlaicu voievod, şi în timpul lui Radu I şi Dan I, şi în timpul lui Alexandru cel Bun, şi în timpul lui Roman, Ştefan I şi Iuga voievod, şi în timpul lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş şi Radu cel Mare, şi în timpul lui Ştefan cel Mare, şi în timpul lui Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă vodă, şi în timpul lui Neagoe Basarab, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Mihai Viteazul, Petru Şchiopul, Radu Ştefan, şi în timpul Movileştilor şi în timpul lui Ştefan Tomşa, Vasile Lupu şi Matei Basarab, Gheorghe Duca, Şerban Catacuzino, Constantin Brâncoveanu, şi în timpul Cantemireştilor, şi în timpul domnilor fanarioţi, şi în timpul ghiculeştilor şi al sturzeştilor, şi în timpul regilor.

Eroii au luptat împotriva celor care au vrut să ne răpească patrimoniul naţional şi spiritual, fie otomani, fie tătari, fie maghiari, fie slavi, fie polonezi, fie …. O astfel de atitudine nici Dumnezeu nu o condamnă, ea fiind în concordanţă cu învăţătura Bisericii.

De multe ori, pacea propovăduită de Biserică a trebuit dobândită prin luptă. Rovine, Posada, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, Războieni, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna şi Smârdan ş.a. stau mărturie în acest sens.

Cei care au ţinut la neamul lor nu şi-au înclinat capul, nici nu şi-au întors obrazul, ci s-au angajat în luptă. În atari situaţii, Dumnezeu cere omului alte măsuri comportamentale, mai ales atunci când este în discuţie credinţa, neamul şi ţara.

Fără îndoială, pacea este preferabilă războiului, dar nu cu orice preţ. Dacă sfinţii noştri voievozi nu ar fi luat atitudine, să fiţi încredinţaţi că astăzi nu am fi fost nici români şi nici creştini. Iar dacă nu ar fi fost eroii care să fi luat atitudine împotriva comunismului, mulţi dintre ei sfârşind în temniţe, în lagăre şi în închisori, astăzi nu am fi avut nici Paşti şi nici Crăciun. Iar dacă în 1989 nu ar fi fost tinerii eroi, care să spună Nu! ateismului, Dumnezeu ar fi fost scos în afara hotarelor ţării noastre. Or, ce ar fi însemnat neamul şi ţara fără Dumnezeu?!

Eroii au trecut cu demnitate peste hotarele acestei lumi, lăsându-ne modelul şi convingerea că istoria unui neam este pentru fiecare o istorie a slujirii acestuia. De aceea, gloriile lor au rămas nepieritoare.

Fie ca toţi eroii neamului, pentru rugăciunile Sfintei noastre Biserici, să se înregimenteze în rândul sfinţilor militari din Împărăţia lui Dumnezeu!