Biserica și armata – între simboluri sacre și realitatea contemporană

Introducere – conștiință și responsabilitate

A vorbi sau a scrie despre aceste trei valori ale Poporului Român este absolut necesar să ne raportăm la Cuvântul cel veșnic al Sfintei Scripturi și la Istoria Bisericii și a Neamului. Teologia Ortodoxă învață astfel:

Toți suntem în acest timp și spațiu prin voia lui Dumnezeu, care ne-a dăruit viața acum și aici, cu toate răspunderile implicite;

Întrebările și încercările timpului nostru sunt întrebările și încercările puse de Dumnezeu conștiinței și vredniciei noastre de azi. Istoria lui Iov se poate repeta atât la nivel individual, cât și comunitar prin voia lui Dumnezeu. Iov reprezintă astfel o paradigmă a încercării, a slujirii, a suferinței, a dragostei nețărmurite față de Dumnezeu și față de aproapele, și în același timp un model al luptei pe drumul devenirii noastre hristice;

Noi suntem chemați ca Biserică să accedem la devenirea Împărăției lui Dumnezeu nu de ieri, nu de mâine, ci de astăzi, și de a transmite lumii „gândul lui Hristos”;

De aceea Dumnezeu ne „pretinde” să răspundem de acest timp, ne „atribuie” acestui timp și ne încredințează că noi am fost creați de El cu simțul responsabilității, al conștiinței de sine și a tot ce ne înconjoară, pentru a putea percepe adecvat timpurile și lumea și pentru a acționa ca atare;

Dumnezeu ne cere să fim vocea și brațul Lui, și pentru aceasta ne inspiră curaj și ne dă putere ca aceste provocări și încercări să le recunoaștem, să le acceptăm și să le depășim. Reușim să împlinim acestea dacă „umblăm cu băgare de seamă și ca niște înțelepți, răscumpărând vremea, că zilele rele sunt”. „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” este imperativul etern al Mântuitorului nostru Iisus Hristos în acest sens.

Deci, societatea postseculară este în pericol fără religie, însă, și religia își împlinește sensul și își face mai simțită nevoia în societatea actuală, fie că o numim, modernă, postmodernă, seculară sau postseculară, dacă Biserica este conștientă de misiunea ei și se implică cu adevărat în problemele vremii. Ea trebuie cointeresată și îndreptată spre slujirea și apărarea omului. Acest lucru presupune o pastorație responsabilă, o artă dumnezeiască, o adevărată știință, pentru a putea să convingi și să motivezi societatea civilă, modernă și postmodernă, să aleagă viața în Hristos, în locul haosului și autodistrugerii. Cu alte cuvinte, este arta de a ști să prezinți și să faci virtutea mai atractivă decât păcatul.

Biserica și Națiunea

Biserica, după ființa sa, este un Organism și un Corp numit „Trupul lui Hristos”, care include Națiunea, dar nu se identifică cu ea, ci cu Împărăția lui Dumnezeu, „căci nu avem aici cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare”.

Cei morți, alături de cei vii și cei ce se vor naște alcătuiesc neamul din care ne tragem și alături de care vom fi chemați la judecată.

Nu este întâmplător faptul că ne naștem într-o anumită familie, că aparținem unui anumit neam.

Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne-a hotărât o evoluție în istorie.

Fiecare neam este responsabil de trecut și dator să pregătească calea pentru urmași.

Biserica vorbește despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – și despre judecata universală – când vom da socoteală și ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtași în timpul vieții, pentru „umărul” ce l-am pus ca acest neam să meargă spre înviere.

Despre „Noul Ierusalim”, cetatea cerească a fiilor lui Dumnezeu de după învierea și judecata obștească, stă scris: „Neamurile vor umbla-n lumina ei, și-mpărații pământului într-însa își vor aduce slava”. Și: „Cine nu se va teme de Tine, Doamne, și nu va slăvi numele Tău? Că Tu ești Sfânt, și toate neamurile vor veni și se vor închina înaintea Ta, pentru că judecățile Tale au fost arătate”.

Deci, scopul Bisericii este de a transforma Națiile în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creștinul să activeze și să-și dezvolte mai departe cultura națională și conștiința de sine a unei nații.

Armata – Națiunea și Cultul morților

Armata nu este pentru a face război, ci pentru a păzi țara de dușmani, invadatori și pentru a menținea și asigura pacea unei nații.

Războiul este o maladie a umanității. Ura fratricidă are drept cauză abuzul păcătos față de darul dumnezeiesc al libertății și păcatul care stă în inimă.

Războiul nu poate fi justificat în nici un fel. Biserica îndeamnă la apărarea vieții, a restaurării păcii și a ordinii, întrucât „iubire mai mare nu este decât să-și pună cineva viața pentru prietenii săi”, respectiv pentru nația sa.

Nici o religie autentică – și cu atât mai mult creștinismul, care este întemeiat pe iubire – nu poate fi un instrument de învrăjbire între oameni.

Concepția biblică despre pace este mult mai largă decât cea politică. „Pacea lui Dumnezeu… covârșește orice minte”, este un dar al iubirii lui Dumnezeu și se identifică cu mântuirea eshatologică.

Este vorba despre acea „adăugare la neamul său” care ne arată că nu ne naștem la întîmplare în familia și în locul natal. Că de fapt venim cu o „încărcătură” transmisă de înaintașii noștri, cu o zestre spirituală pe care avem datoria de a o îmbogăți și de a o transmite prin familie, prin Biserică, și prin cultură, și generațiilor ce urmează.

Pomenirea celor adormiți, rugăciunea pentru ei este dovada credinței noastre în învierea de obște. Noi ne rugăm pentru cei adormiți deoarece iubirea este mai tare decât moartea.

Morții sunt îngropați în cimitir, simbol al existenței și dăinuirii unui neam în istorie. Crucile așezate la căpătâiul mortului simbolizează viața omului și biruința vieții asupra morții. Simbolizează nădejdea creștină în învierea tuturor celor adormiți, după modelul Învierii lui Hristos, Cel răstignit pe cruce. Profanarea mormintelor reprezintă un atentat asupra ființei unui neam.

Cel „dus” se adaugă „moșilor și strămoșilor”, întreține și sporește substratul sufletesc al unei familii, al unui trunchi genealogic.

Pr. Prof. dr. Docent Mihai VALICĂ