Evanghelia zilei

„În vremea aceea arhiereii, cărturarii și bătrânii poporului L-au dus pe Iisus înaintea lui Pilat. Și au început să-L învinuiască, zicând: pe Acesta L-am găsit răzvrătind neamul nostru și împiedicând să dăm dajdie cezarului și zicând că El este Hristos Împăratul. Iar Pilat L-a întrebat, zicând: Tu ești Împăratul iudeilor? Iar El, răspunzând, a zis: tu zici. Și Pilat a zis către arhierei și către mulțimi: nu găsesc nicio vină în Omul acesta. Dar ei stăruiau, zicând că întărâtă poporul, învățând prin toată Iudeea, începând din Galileea până aici. […] Și, iată, un bărbat cu numele Iosif, din Arimateea, cetate a iudeilor, sfetnic fiind, care era bărbat bun și drept, care nu se învoise cu sfatul și cu fapta lor și care aștepta Împărăția lui Dumnezeu, venind la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Și coborându-L, L-a înfășurat în giulgiu de in și L-a pus într-un mormânt de piatră, în care nimeni, niciodată, nu mai fusese pus. Iar ziua aceea era vineri și se lumina spre sâmbătă. Și, urmându-I femeile care veniseră cu el din Galileea, au privit mormântul și cum a fost pus trupul Lui. Și, întorcându-se, au pregătit miresme și miruri; iar sâmbătă s-au odihnit, după porunca Legii”.

Părintele profesor Dumitru Stăniloae, în monumentala lucrare Iisus Hristos sau restaurarea omului, încercând să explice pedagogia divină a „chipului de rob”, despre care face amintire Sfântul Apostol Pavel în Filipeni 2, 7, argumentează că Dumnezeu a apărut în Hristos oamenilor așa de smerit și aparent neajutorat, deoarece „oamenii nu puteau suporta vederea dezvăluită a lui Dumnezeu. Pentru neputința lor și pentru a putea intra în comuniune cu ei, S-a supus chenozei. Fiul lui Dumnezeu Și-a învăluit atotputernicia în manifestarea ei către oameni, în mijloacele suportabile ale formelor umane, cum se învăluie o lumină prea puternică într-un material care-i temperează intensitatea, deși în sine e activată în deplinătatea ei” (cf. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediția a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 105).

Deși chenoza înseamnă deopotrivă smerire și neschimbabilitate, mai marii vremii preferau să o ignore. De aceea, până astăzi, respingerea lui Hristos este semnul neputinței umane de a vedea lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în vivacitatea ei.

Întrebarea esențială însă, aici, este alta: de ce a fost răstignit Iisus? Aparent simplă, ideea pe care se sprijină e aceea că, deși exegeza dispune de nenumărate mijloace prin care să vorbească in extenso despre acest eveniment, unii cercetători contemporani, între care numele lui Bart Ehrmann se distinge ca autoritate în domeniul studiilor neotestamentare, consideră oportună o întrebare adiacentă în încercarea de a oferi un răspuns argumentat: cine a fost, de fapt, Iisus? 

Întrebarea se justifică pentru că urmărește să clarifice câteva abateri doctrinare. În acest sens, spune Ehrmann, dacă Iisus a fost doar un simplu rabin, un învățător itinerant ca atâția alții din acea perioadă, atunci romanii cu siguranță nu ar fi optat să-L răstignească. Pedeapsa capitală a acelor vremuri, ținând cont de ceea ce ne pune în lumină istoria, era atribuită filozofilor, de pildă, doar în situația în care se putea proba, cu argumente solide, că învățătturile profesate de ei erau subversive (apud. Brant Pitre, Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Iisus, traducere de Tatiana Niculescu, Editura Humanitas, București, 2017, p. 180). Nu trebuie însă să scăpăm din vedere faptul că, cel puțin pentru gruparea fariseilor, Iisus era privit ca un rabin atipic,care eluda tradiția bătrânilor, iar în dezbateri nu aducea aminte de autoritatea marilor rabini (ca, de exemplu, Hillel sau Șammai), nici nu era preocpat de puritatea rituală.

Dar, atunci când urmărim cu atenție și alte relatări evanghelice, ca de exemplu, Ioan 5, 18, Iisus este acuzat că a încălcat odihna sabatică și, potrivit Mișnei (Sanhedrin 7, 4), trebuie lapidat. Mai mult, situația este asemănătoare celei a profetului Ieremia. Spre anul 607 î. Hr., Ieremia, făcând apel la misiunea care-i fusese încredințată de Domnul, avertizase poporul chiar în atriumul Templului din Ierusalim că, în situația în care indisciplina și neascultarea față de Dumnezeu, Care în repetate rânduri a vorbit prin cuvintele revelate ale profeților, va continua, atunci atât Templul, cât și orașul vor fi distruse. Mesajul lui Ieremia este considerat ofensator la adresa Templului și, prin urmare, profetul este atacat de căpetenii, aducându-i-se acuzații calomnioase, cum că de la sine preferă să facă profeții „în numele Domnului”.Condamnat la moarte, este pus în fața judecății efectuate de magistrații regatului lui Iuda. Și în fața acestora profetul rămâne neclintit: el vorbește în numele lui Dumnezeu, Cel care îi îndeamnă pe oameni la pocăință; altfel, dacă atitudinea poporului rămâne ostilă, pedeapsa divină nu va întârzia să apară. Lui Ieremia i se acordă credit, magistrații declarând: „omul acesta nu este vrednic de osândă cu moarte, pentru că ne-a grăit în numele Domnului Dumnezeului nostru” (Ieremia 26, 16). 

Istoria lui Ieremia pare a fi reversul patimilor lui Iisus Hristos. Înainte de a-L condamna, liderii religioși au pus în discuție autoritatea lui Iisus. Dacă în cazul profetului Ieremia poporul își schimbă părerea, acceptând că acesta vorbise din îndemnul Domnului, în cazul Domnului Iisus Hristos poporul rămâne alături de conducătorii Templului, o parte importantă a acestei opțiuni fiind aceea că autoritățile „au avut grijă” să le readucă în minte celor din popor chestiunea privitoare la distrugerea Templului și refacerea lui în doar trei zile. 

Oamenii își schimbaseră radical părerea despre Iisus fiindcă zvonul răspândit de mai marii poporului reprezenta un atac direct asupra reputației Sale. Cu toate acestea, doar Evanghelia după Luca oferă informația potrivit căreia un grup de iudei rămân de partea lui Iisus în timpul răstignirii: o mulțime din popor care Îl însoțește pe Iisus la locul răstignirii, se întoarcebătându-și piepturile. 

Răstingirea dovedește că „Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine, prin Hristos” (2 Corinteni 5, 19). Astfel, cu puține clipe înainte de a fi condamnat, Hristos împacă pe Irod și Pilat, dovedind că Dumnezeu nu așteaptă ca cei vinovați să vină la El ca să se împace, ci El Însuși îi întâmpină și îi împacă. Astfel, în textele Noului Testament, Crucea apare, în primul rând, ca o mișcare de sus în jos. Crucea „nu este semnul prestării unui act de împăcare oferit de omenire Dumnezeului mâniat, ci este expresia iubirii totale a lui Dumnezeu, Care Se dăruiește până la umilirea totală, pentru ca, astfel, să-l mântuiască pe om; Crucea este apropierea Lui de noi, și nu invers” (cf. Joseph Ratzinger, Introducere în Creștinism: prelegeri despre Crezul apostolic, traducere de Mihăiță Blaj, Editura Sapientia, Iași, 2004, p. 197).

Pr. Claudiu-Ioan COMAN