Evanghelia zilei

„Zis-a Domnul: păziți-vă de cărturarii cărora le place să se plimbe în haine lungi și să li se plece lumea în piețe și să stea în băncile dintâi în sinagogi și să stea în capul mesei la ospețe. Ei, care secătuiesc casele văduvelor și de ochii lumii se roagă îndelung, își vor lua mai multă osândă. Și, șezând în preajma cutiei darurilor, Iisus privea cum mulțimea aruncă bani în cutie. Și mulți bogați aruncau mult. Și venind o văduvă săracă, a aruncat doi bani, adică un codrant. Și chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis: adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toți ceilalți. Pentru că toți au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuția sa.”

Profesorul Miroslav Volf de la Yale Divinity School definea speranța folosind expresia „dragoste proiectată asupra viitorului” (cf. Miroslav Volf, Credință publică. Cum trebuie să slujească creșttinii binele comun, trad. Teofil Stanciu, Editura Casa Cărții, Oradea, 2022, p. 77). Exegetul Joachim Jeremias sublinia că în Mișna exista o interdicție privitoare la interzicerea unei plăți efectuate pentru cărturari (id est scribi) atunci când ofereau învățături poporului din Lege. Cu toate acestea, în diverse rânduri cărturarii profitau de bunătatea persoanelor sărace și cu mijloace limitate. Abuzurile lor sunt condamnate aici de Hristos, fiind amintite și într-o scriere din secolul I d. Hr., intitulată The Testament of Moses în care aceștia sunt numiți pur și simplu „distrugători ai bunurilor săracilor” din cauza lăcomiei de care dădeau dovadă.

Interesantă este descrierea atitudinii lor printr-un substantiv în cazul dativ, prophasei, care înseamnă „cu prefăcătorie”. Situația descrie un contrast evident: cărturarii sunt aparent atașați de Împărăția cerurilor, iar prioritar e interesul propriu, în cuvintele lui Volf, ar fi o dragoste proiectată exclusiv asupra prezentului; pe de altă parte, văduva, nu se gândește deloc la bunurile ei, dăruind cu abnegație din sărăcia ei.

Pericopa conține un întreit avertisment mereu valabil: pericolul mândriei, puterea și abuzul de putere și angajamentul benevol față de Împărăția cerurilor.

Mândria, cel puțin în unele texte pauline neotestamentare, se înțelege frecvent sub forma unei lipse de maturitate și discernământ (cf. I Corinteni cap. 1-4). Odată cu trecerea timpului, din nefericire, scindarea creștinismului și facțiunile rezultate au fost în repetate rânduri generate de mândrie. Chiar în Biserica din Corint, așa cum poate observa oricine citește atent primele patru capitole ale Epistolei I Corinteni, dezbinarea internă era cauzată de acest grav păcat.Într-o altă epistolă, cea adresată comunității din Filippi, Sfântul Pavel arată că slujirea smerită are ca rezultat adevărata unitate a unei comunități (cf. Filipeni 2, 1-11).

Abuzul de putere, strâns legat de patima mândriei, dovedește incapacitatea unor conducători bisericești de a se dedica misiunii în totalitate, pierzând din vedere faptul că, pentru fiecare situație în care s-au considerat indispensabili pentru credincioși, vor avea de dat socoteală în ziua Judecății înaintea lui Dumnezeu. În 2 Corinteni 11, 13-20 Sfântul Pavel va vorbi despre falșii apostoli care exploatează și profită de pe urma credincioșilor.

Angajamentul față de Împărăția cerurilor denotă ceea ce spune textul Evangheliei după Luca. Dacă pentru Sfântul Marcu atașamentul este legat de lexicul martiriului, de slujirea sacrificială, pentru Sfântul Luca, cei care vor să fie adevărații ucenici ai Domnului au datoria de a lua Crucea și de a-L urma pe Hristos „în fiecare zi”, ceea ce înseamnă capacitatea zilnică de a stabili prioritățile: mai întâi cele ale lui Dumnezeu, cele esențiale, situate întotdeauna peste nevoile personale.

Leptonii, traduși prin expresia „cei doi bani”, reprezentau la acea vreme cea mai mică monedă de cupru care circula în Israel, dar prin care văduva, neavând la dispoziție altceva, a adus Domnului, odată cu aceste monede, „toată viața ei”, tot ce avea (Marcu 12, 44).

Pr. Claudiu-Ioan COMAN