„Toderiţă al mamei“ – Patriarhul românilor

Puțini erau cei care auzeau o vorbă de evanghelie în limba dulce a Botoșanilor și nu-și dădeau seama cine este vorbitorul – Patriarhul de veșnică și frumoasă amintire, Teoctist. Deși plecase de mai bine de 50 de ani de pe plaiurile Moldovei și se afla în inima Bucureștilor, sfinția sa vorbea la fel ca în copilărie. Avea o vorbă dulce de la Tocileni, care umplea catedrala și reședința patriarhală.

Ne amintim cu drag de transmisiunile de la televizor ale dumnezeieștilor Liturghii de la catedrala Patriarhală, din anii '90. Vorba botoșăneană, simplitatea predicii, fastul și rigurozitatea slujirii liturgice, toate erau ușor de observat, chiar pentru cineva care nu era familiarizat cu desfășurarea cultului liturgic al Bisericii Ortodoxe. Pentru noi, copii pe atunci, altceva ieșea în evidență – o bunătate ce iradia din față blajină. Ceva dintr-o icoană, deși aveam să aflu peste ani că nu era ușor să fii un colaborator apropiat al Patriarhului – acesta fiind un om foarte exigent, așa cum mărturisesc cei care au avut cinstea să-i fie alături.

Când zicea mama că la televizor „slujește Teoctistul” eram prezent în fața ecranului, crezând că „Teoctist” era cea mai înaltă funcție a Bisericii. Nu înțelegeam eu foarte multe, dar era ceva biblic, liniștitor, în chipul și vorba sa.

„Toderiță al mamei” – o viață pe calea Bisericii

Viața este cel mare dar a lui Dumnezeu pentru oameni. Indiferent unde vine pe lume un prunc, în palat ori în bordei, aduce cu el bucurie și speranță. Paradoxal, într-o epocă în care majoritatea familiilor au unul sau doi copii, bucuria darului lui Dumnezeu se trăiește mai intens acolo unde vine și la treilea, al patrulea și așa mai departe. Sunt noțiuni pe care omul contemporan le-a cam pierdut, dar care au fost trăite deplin de către părinții și bunicii noștri. Gândul la o familie numeroasă ne sperie, de cele mai multe ori. Însă, oare la ce se gândeau înaintașii noștri?

Dumitru şi Marghioala Arăpaşu din Tocilenii Botașanilor se bucurau de un nou dar al lui Dumnezeu – Toader, pe care l-au alintat Toderiță. Într-o familie cu zece copii a văzut lumina zilei viitorul monah, exarh, arhiereu, rector, arhiepiscop, mitropolit și apoi Patriarh Teoctist. În toate funcțiile pe care le-a împlinit a purtat cu sine moștenirea credinței primite de acasă, de la mama și de la tata.

Anii școlii primare, petrecuți cu învățătorul Gheorghe Romanescu, căruia i-a purtat o recunoștință veșnică, biserica din satul natal, locurile copilăriei, toate le-a purtat cu dânsul, până la mormânt. Trecut prin școlile teologiei, prin experiența administrației bisericești în timpul crunt al ateismului comunist, valorile după care s-a coordonat au fost, după cum îi plăcea să mărturisească, cele învățate de acasă: „Cum aș putea să nu-mi arunc privirile minții la tulpina odraslei mele trupești, la părinții mei, țărani săraci și neștiutori de carte? Amintirea lor duioasă, cu podoabe sufletești, cu truda lor jertfelnică de a ne crește fără nicio vătămare pe noi, copiii, zestrea lor de suflet, a fost povățuirea mea în viață. Monah, preot sau arhiereu, nu am încetat să fiu Toderiță al mamei”.

Teoctist monahul, ierodiaconul și ieromonahul

Viața curată a românului de la țară a făcut ca Toderiță să devină, mai târziu, Teoctist. În Duminica Tomii a anului 1928, doi tineri străbăteau colinele Botoșanilor spre mănăstirea Vorona. Cu dorul călugăriei, copilul de la Tocileni a schimbat pentru toata viața „cămeșa și ițarii” cu hainele călugăriei. Vorona și apoi Bistrița Neamțului i-au fost casă: „Voiam să învăț carte, iar seminarul era Cernica, aici, lângă București. Am plecat dimineața, cum am putut de la Vorona și am înnoptat la Bistrița, la Piatra Neamț. Era sâmbătă seara și trebuia să înceapă vecernia. Un călugăr m-a întrebat: știi să bați toaca? Și m-am dus și am bătut, cum învățasem la Vorona. Starețului Ghenadie îi plăcea foarte mult să audă glasul toacei. Se așeza pe un scaun pe cerdac și asculta, apoi mergea la slujbă. Așa a fost și atunci. Cine a bătut în seara asta toaca? Un musafir care merge la București, au răspuns călugării. Păi, să-l trimiteți un pic la mine. Și așa am rămas pentru ani buni la Bistrița”.  Tot  aici a primit numele de Teoctist.  Peste ani, cu șăgălnicie  își amintea cum a ajuns să fie numit așa: „Aș fi dorit să port în călugărie numele Teodorit. Găsisem în cronica mănăstirii Bistrița numele unui ierodiacon care scria foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah învățat, trăitor în Hristos și bun slujitor. Am transmis prin cineva dorința mea starețului Ghenadie care, primind din mâna mea foarfeca, a tăiat din părul meu zicând: Se tunde robul lui Dumnezeu, fratele nostru Teoctist, monah, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Și așa mi-a rămas numele!”.

De la Bistrița la Iași, de la Iași la București, monahul și apoi diaconul Teoctist s-a aflat pe calea Bisericii. La 4 ianuarie 1937, Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei a aprobat hirotonia monahului Teoctist în treapta de ierodiacon. A fost hirotonit de către arhiereul Ilarion Băcăuanul, în biserica Precista din Roman. Apoi, în anul 1940 s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1945, primind calificativul „Magna cum laude”. Lucrarea de licență a fost susţinută în cadrul Catedrei de Liturgică, sub conducerea marelui  profesor liturgist Petre Vintilescu, așa explicându-se dragostea pentru slujirea frumoasă a sfinției sale.

Între timp, a fost transferat la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. La picioarele Sfintei Parascheva a fost hirotonit ieromonah de Buna Vestire a anului 1945, de către arhiereul Valeriu Botoşăneanul.

Mitropolit al Moldovei și Sucevei

„Toderiță al mamei”, la 25 septembrie 1977 a fost ales în slujirea de Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. În plină epocă comunistă, mitropolitul Teoctist a continuat o activitate ce o mai desfășurase aici între anii 1945-1950. Autoritățile interziceau orice mișcare în sânul Bisericii, iar Comisia Monumentelor Istorice nu mai permitea continuarea  lucrărilor la șantierele deja deschise. Cele mai importante monumente istorice din Iași erau condamnate pieirii: „Sfinții Trei Ierarhi, Golia, Cetățuia și Galata se dărâmau. Ce aveam de făcut? Am mers la autoritățile de stat, le-am spus care era situația și le-am cerut ajutor. Mi s-a spus că dacă nu le cerem bani și materiale, putem să lucrăm. Și am lucrat cum am putut, cu mari sacrificii!”, își amintea patriarhul într-un interviu.

Nu numai în plan arhitectonic s-a lucrat în acea perioadă la Iași, ci și pe plan cultural, teologic și duhovnicesc. Mitropolitul Teoctist a fost șansa multor monahi și monahii din mănăstirile Moldovei. Încercați de  către decretul 410, mulți monahi tineri au fost trimiși la cursurile de muzeografi, cu scopul de nu fi depărtați de mănăstiri. În plus, pentru multe monahii scoase din mănăstiri s-a implicat să le găsească de lucru în localitățile apropiate metaniei lor. Pe plan cultural au văzut lumina tiparului mai multe cărți de căpătâi pentru teologia românească. Mitropolitul Iacob Putneanul – Mănăstirea Neamţ, 1978, Sfântul Vasile cel Mare în evlavia credincioşilor ortodocşi români şi Mitropolitul Dosoftei, ctitor al limbajului liturgic românesc – 1980, Dumnezeiască Liturghie a Mitropolitului Dosoftei – 1980, acestea sunt doar câteva dintre titlurile care au fost tipărite la Iași. Cu toate aceste activități solicitante, și-a îndreptat atenția și spre satul natal. Pe locul „bisăricii din păpușoi”,  în anul 1984, în plin regim comunist ateu, mitropolitul a început construirea unei biserici de zid, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, în satul natal Victoria.

Buna slujire în Moldova, dar și contextul politic și social au făcut ca Mitropolitul Moldovei, Teoctist, să fie ales a fi cel de-al cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Nicolae PINTILIE