Evanghelia zilei

 „Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om de neam mare s-a dus într-o țară îndepărtată ca să-și ia domnie și să se întoarcă. Și, chemând la sine zece slugi ale sale, le-a dat zece mine și a zis către ele: neguțătoriți cu ele până ce voi veni! Dar cetățenii lui îl urau și au trimis solie în urma lui, zicând: nu voim ca acesta să mai domnească peste noi. Și, când s-a întors el, după ce luase domnia, a zis să fie chemate slugile acelea cărora le dăduse banii, ca să știe cine ce a neguțătorit. Și a venit cel dintâi, zicând: Doamne, mina ta a adus câștig zece mine. [...] Zic vouă că oricui ae i se va mai da, iar de la cel ce nu are, și ceea ce are i se va lua. Iar pe acei vrăjmași ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceți-i aici și tăiați-i în fața mea. Și, zicând acestea, mergea înainte, suindu-Se la Ierusalim”.

Așa cum s-au străduit să arate exegeții de-a lungul vremii, cele zece mine (10000 de drahme) se poate înțelege în două moduri. Acțiunea denotă atât încredere, cât și o sarcină importantă. Încrederea însemna atitudinea Domnului, a Cărui Împărăție nu trebuie așteptată imediat. Plecarea din țară înțelegându-se în termenii înălțării la cer, la tronul Tatălui. Minele reprezintă, în acest context darurile sau harismele cu care orice ucenic misionar a fost înzestrat: unii cu mai mult, alții cu mai puțin. Aici e nevoie de o mică precizare: nu putem reduce misiunea cu strictețe la actul prin care e propovăduită vestea cea bună a lui Hristos. Bolnavii, cei suferinzi, așadar, care se roagă pentru misiune, împlinesc la rândul lor această importantă răspundere, în același mod în care, de exemplu, ea este împlinită de toți acei credincioși și credincioase care îi aduc pe semeni la credință prin exemplul personal (cf. I Petru 3, 1).

Prin faptul că slujitorilor celor buni li s-au încredințat, simbolic, domnii peste cetăți, primul primind zece cetăți, cititorul ar trebui să înțeleagă răspunsul și, implicit, răsplata în termenii unei activități intense. De aceea, răsplata nu înseamnă odihnă, ci ocazia de a sluji mai departe.

Așadar, avertismentul este clar și rămâne mereu o temă de actualitate: până în clipa celei de-a doua veniri a lui Hristos, credincioșii sunt datori să fie vigilenți, să privegheze, adică să pună în practică tot ceea ce știu și tot ceea ce pot pentru Biserică și pentru Hristos, Mirele acesteia.

Dar, revenirea stăpânului din parabolă arată că orice creștin va fi dator să dea socoteală cu privire la modul în care și-a valorificat înzestrările spirituale. Dacă primii doi slujitori reprezintă icoanele celor care vor valorifica proporțional cu faptele de aici, în Împărăție, darurile, ultimul trăiește tragedia înlăturării. De ce? Pentru că a rămas inactiv, a păcătuit prin omitere și nu și-a valorificat în termenii ceruți de Dumnezeu darurile. Întrebarea, esențială, desprinsă din întregul pasaj este aceasta: ce facem noi înșine cu harismele primite în dar de la Dumnezeu? Cum știm să le prețuim? Cum le valorificăm?

Pr. Claudiu-Ioan COMAN