POLITICA CONFESIONALĂ A IMPERIULUI HABSBURGIC ÎN BUCOVINA (1774-1918)

   Pentru că în anii 2024 - 2025 se vor împlini 250 de ani de la anexarea părții de nord-vest a Principatului medieval Moldova (fosta Țară de Sus a Moldovei descălecătorilor și voievozilor români, tărâmul necropolelor domnești) de către Imperiul Austriac al Casei de Habsburg, prezentăm un mic studiu pentru antrenarea memoriei noastre naționale, structurat în patru episoade.

  Bucovina, identitate geopolitică. Actul de naștere este anul 1774, când Imperiul Habsburgic anexează provincia ”Țara de Sus” a Moldovei, la sfârșitul războiului ruso-turc din 1768-1774, la care Imperiul austriac nu a participat. Teritoriul ocupat de către Casa de Habsburg cuprindea 10.441 kmp, fiind botezat Bucowina (Buchenland, în germană=Țara Fagilor).

Astfel apare în terminologia geopolitică denumirea de Bucovina, nouă provincie a Monarhiei habsburgice, prin Convenția austro-turcă din 7 mai 1775, când Austria obține pe cale pașnică, ca mediator al păcii, dar cu acordul Rusiei, cedarea nedreaptă de către Turcia a acestui teritoriu. Austria pretindea compensații în sud-estul Europei după prima împărțire a Poloniei din 1772, iar printr-o abilă activitate diplomatică combinată cu plastografierea unor documente istorice, a produs ”dovada istorică indubitabilă” ce putea satisface abuzul anexării teritoriului moldav.

Numai așa, după încheierea păcii, în condițiile desfășurării mecanismului mechiavelic de mistificare istorico-juridic mai sus amintit, armata imperială habsburgică a putut trece la ocuparea de facto a Bucovinei, între 31 august și jumătatea lunii octombrie 1774. Parafrazându-l pe marele om politic și istoric bucovinean Ion Nistor, de acum înainte, din 1775 și până în 1918, ia naștere și se dezvoltă o nouă și răstignită istorie românească, istoria Bucovinei austriece, provincie autonomă aparte, cu statut propriu, cu stemă și drapel proprii, o istorie ruptă întregului românesc de viață națională politică, economică, culturală, spirituală și bisericească.

În epocă, această nedreptate istorică realizată de o mare putere politico-militară față de un vecin incomparabil mai slab și mai vulnerabilizat de statutul juridic internațional a fost apreciată de către unii contemporani, precum regele Friedrich II al Prusiei, drept o ”capodoperă” a diplomației austriece, deoarece  realiza legarea terestră a provinciilor Galiția și Transilvania din componența Imperiului vienez.

La sfârșitul Războiului Ruso-Turc din 1768-1774, desfășurat în parte și pe teritoriul Principatelor Române (supranumit și ”bulevardul obligatoriu de trecere” spre Balcani și Constantinopol), clasificat de istorici ca al V-lea Război Ruso-Turc, cu neparticiparea Imperiului Habsburgic, Rusia s-a dovedit biruitoare cu sprijinul Prusiei. Principatele Române sunt ocupate de Rusia, însă pe căi diplomatice se impune un nou câștigător, Austria Habsburgică, care ocupă militar și anexează, la finele ostilităților, cu acordul rușilor, în toamna anului 1774, nord-vestul Moldovei, adică ținutul Cernăuților, ținutul Câmpulungului, parte a ținutului Sucevei, și un număr de sate din ținutul Hotinului. Mai exact vorbim despre Țara de Sus a Moldovei princiare a dinastiei Mușatinilor. ”Se născoci un nume pentru noua provincie împărătească și se găsi potrivit un nume slav, necunoscut oficialității moldovenești sau poporului român, Bucovina” (N. Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, p.173, 1909). Astfel apare în terminologia geopolitică denumirea de Bucovina, nouă provincie a Monarhiei habsburgice, prin Convenția austro-turcă din 7 mai 1775, când Austria obține pe cale pașnică, ca mediator al păcii, cedarea de către Turcia a acestui teritoriu străvechi al Moldovei.

 Realitatea etnică. Alipirea samavolnică a Bucovinei la stăpânirea imperială a Casei de Habsburg a generat urmări și asupra vieții religioase și spirituale a populației din provincie. Conform istoricului Constantin Ungureanu, Bucovina austriacă însuma un areal de 10441 kmp, 278 de localității, o populație de 14350 de familii cu 71750 de suflete. Structura etnică arăta astfel: 11099 de familii moldovenești, 3251 de familii huțănești, rutene, armene, evreiești și țigănești, adică 55495 de moldoveni/români, față de 16255 de neromâni (din care 2633 de evrei).

Realitatea confesională. Realitatea confesională copia natural structura etnică. Tabloul apartenenței religioase arată o majoritate de confesiune ortodoxă de aprox. 82-85%, unde este inclus și procentajul de cca. 5% al rutenilor, huțanilor și țiganilor, atestați ca religie greco-orientală/ortodoxă.

Situația canonică oficială, legală, a creștinilor ortodocși îi recomandă ca fii duhovnicești ai Mitropoliei Moldovei (cu sediul la Iași) și ai Patriarhiei de Constantinopol, adică supuși ai Împărăției turcești! De asemenea,  ”mai bine de jumătate din Bucovina este supusă în cele bisericești mitropolitului de la Iași, făcând parte din arhidieceza acestuia. Restul teritoriului făcea parte din eparhia Rădăuților, cu episcopul Dositei Herescu în frunte”, conform raportului generalului Carol Enzenberg, comandantul districtului Bucovina, din 30 octombrie 1779.-p.25. Același raport descrie că majoritatea mănăstirilor din Bucovina aparțineau administrativ-juridic de arhiepiscopia Iașilor, iar mitropolitul Moldovei avea la mănăstirea Sf. Ilie de lângă Suceava pe locțiitorul /dichiul său Macarie.- p.26.

Structura administrativ-canonică a Episcopiei de Rădăuți în anul 1784, conform istoricului I. Nistor, cuprindea:

· șase protopopiate: Cernăuți, Ceremuș, Nistru, Berhomet, Suceava și Vicov, adunând laolaltă 239 de parohii, 292 de preoți, 247 de biserici și 26731 de familii;

· Mitropolia Iașilor deținea în Bucovina 10 mănăstiri și 13 schituri, cu 446 de călugări și 88 de călugărițe.

La început, în privința vieții bisericești, împăratul Iosif al II-lea, evaluând realitatea etnico-confesională a noii sale provincii românești, a declarat inițial că respectă statu-quo-ul, altfel spus viața și organizarea religioasă dinaintea anexării, nemaifiind nevoie de extinderea decretelor/patentelor imperiale de toleranță religioasă asupra Bucovinei.

Instalarea puterii austriece, coagularea și răspunsul elitei conducătoare românești. Jurământul de credință.

  În privința vieții bisericești, împăratul Iosif al II-lea, evaluând realitatea etnico-confesională a noii sale provincii românești, a declarat inițial că respectă statu-quo-ul, altfel spus viața și organizarea religioasă dinaintea anexării, nemaifiind nevoie de extinderea decretelor/patentelor imperiale de toleranță religioasă asupra Bucovinei, deoarece:

· elita politică și eclezială românească/moldovenească era formată din 439 de persoane, în frunte cu boierul Ilie Herescu, cu fostul mitropolit Iacob Putneanul, retras la Putna, cu episcopul de Rădăuți Dositei Herescul, cu arhimandriții Ioasaf, Vartolomeu și Calistrat, precum și cu cinci protopopi;

· -ceremonia oficială a depunerii jurământului de credință din partea stărilor privilegiate, a reprezentanților politici și bisericești (nobilimea/boierii și clerul ortodox) către Casa de Habsburg, pe data de 1/12 octombrie 1777 în orașul Cernăuți, a confirmat garantarea legilor și a obiceiurilor autohtone de către austrieci;

· jurământul a fost rostit de boierul Ilie Herescul în fața comisiei prezidate de generalul Spleny și episcopul Dositei Herescul, după ce mai înainte, de la sfârșitul lunii septembrie, 34 de emisari imperiali luaseră jurământul de credință din partea locuitorilor ”districtului Bucovina”.

  Împotrivirea firească a domnului Moldovei Grigore al III-lea Ghica, a boierilor moldoveni și a clerului din Moldova, care dețineau proprietăți în Bucovina, a determinat refuzul stărilor privilegiate moldovenești de a depune jurământul de credință față de Casa de Habsburg, care l-a înțeles drept o declaration belli și a condus la asasinarea de către turci a domnitorului român în anul 1777. Austriecii înțelegeau diferit angajamentele luate, deoarece urmăreau consolidarea stăpânirii lor în noua provincie, în funcție de evoluția geopolitică regională, de jocul marilor puteri, din care făcea parte. Împărăția Austriei nu putea admite din motive de siguranță statală nici un fel de dependență, autonomie, a supușilor ei față de vreo altă autoritate statală ori ecleziastică a oricărei alte puteri politice. Din contră, în virtutea drepturilor sale de suveranitate asupra teritoriului anexat, a căutat să introducă, treptat, prin reformele înfăptuite în conformitate cu spiritul iosefinist, dominant în epocă, concepțiile sale în domeniul politic, administrativ, juridic, ecleziastic sau cultural (în opinia istoricului Mihai Ștefan Ceaușu). Va urma.

Pr. prof. Mircea BEJENAR