Evanghelia zilei

„Zis-a Domnul: precum a fost în zilele lui Noe, tot așa va fi și în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie și a venit potopul și i-a nimicit pe toți. Tot așa, precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau și zideau, iar în ziua în care a ieșit Lot din Sodoma, a plouat din cer foc și pucioasă și i-a nimicit pe toți. La fel va fi și în ziua în care se va arăta Fiul Omului. În ziua aceea, cel care va fi pe acoperișul casei, și lucrurile lui în casă, să nu coboare să le ia; de asemenea, cel ce va fi în țarină să nu se întoarcă. Aduceți-vă aminte de femeia lui Lot. Cine va căuta să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va face viu. Zic vouă: în noaptea aceea vor fi doi într-un pat; unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat Două vor măcina împreună; una va fi luată și alta va fi lăsată. Doi vor fi într-un ogor; unul se va lua și altul se va lăsa. Și, răspunzând, ucenicii I-au zis: unde, Doamne? Iar El le-a zis: unde va fi stârvul, acolo se vor aduna și vulturii”.

Adesea, oamenii și-au pus întrebări justificate cu privire la ce anume se va întâmpla atunci când va avea loc a doua venire, în Slavă, a lui Hristos, din postura de Judecător al lumii. Unele idei s-au accentuat și, nu de puține ori, au reușit să deformeze mesajul inițial și să dezorienteze credincioșii. Exemplul lui Noe, salvat de potop, și al lui Lot sunt sugestive. Soția lui Lot, după cum aflăm din Facere 19, 26 s-a întors, a privit spre Sodoma, și a devenit o stană de sare. Sigur, imaginea are un simbolism aparte: soția lui Lot este iconizarea așa-numitei „paralizii” generate în om de păcat. Cu siguranță, păcatul ne face nu numai să ne abatem de la țintă, de la itinerariul mântuirii, ci ne prilejuiește un nedorit disconfort sufletesc. Păcatul ne împietrește; din acest motiv, inima, considerată în spiritualitatea răsăriteană ca centru duhovnicesc, loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu, atunci când este întunecată de negura păcatului, ne prilejuiește o anumită imobilitate. În astfel de situații, greșeala, devenită păcat, se transformă în patimă care, la rândul ei, reprezintă o stare decadentă, din care cu greu se mai poate ieși, chiar și după îndelungi eforturi susținute. Cu toate acestea, credincioșii trebuie să știe un lucru: nimeni nu poate să scape de judecată și, sigur, starea în care vom fi găsiți va deveni oglinda noastră în care Hristos, privind, ar trebui să Se recunoască. În măsura în care Se recunoaște și Se regăsește în noi.

În repetate rânduri, profeții veterotestamentari au luat atitudine și au descris judecata în termenii unui atac al vulturilor asupra prăzii (cf. Isaia 18, 6; Ieremia 12, 9; 15, 3; 49, 22; Iezechel 39, 17). A semăna cu Hristos înseamnă, potrivit apoftegmelor Sfântului Macarie Egipteanul, a nu fi ancorați exclusiv în ceea ce marele ascet numea „forme și semne exterioare” (cf. Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovnicești 5, 4).

Cu toate că pericopa lucanică se dorește a fi citită ținând cont de genul apocaliptic, anumite imagini găsindu-și ecouri în aceste scrieri foarte răspândite în comunitățile creștine ale Bisericii din primele veacuri, totuși, importanța lor nu trebuie minimizată.

Credința lucrătoare e acel act ce îl separă pe credincios de lume, deoarece prin deschiderea plină de atenție asupra cuvintelor lui Dumnezeu, reușește să actualizeze renunțarea la starea păcătoasă, înțelegând în sens pozitiv revelația divină.

Criteriul după care va fi realizată judecata e bazat pe relația interpersonală: Dumnezeu îl cheamă pe om lucrându-i mântuirea, deci făcând posibil răspunsul renunțării voluntare la tot ceea ce ține de sine, pentru a se împlini duhovnicește sau a se mântui.

Pr. Claudiu-Ioan COMAN