Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Sihăstria Iezerul este o vestită vatră pustnicească din nordul Olteniei, cunoscută încă din secolele XIV-XV. Majoritatea sihaștrilor erau din mănăstirile Cozia și Bistrița, care – odată urcați în munte – rămâneau acolo; ucenicii erau cei care le purtau de grijă. Dar atunci când careva dintre ei murea, ucenicul era cel care – după ce îl înmormânta în preajma chiliei – îi prelua chilia, în care ducea o viață aspră, întocmai cu cea a avvei pe care l-a avut și a asceților desăvârșiți.
În prima jumătate a secolului al XV-lea, sihaștrii din Muntele Cheia, sporind ca număr, și-au construit într-o poiană – unde se afla un mic «iezer» (lac), de la care își trage și numele de Iezerul, mai târziu Cheia – o biserică de lemn cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în biserică”.
În prima jumătate a secolului al XVI-lea, mai precis în anul 1553, domnul Mircea Ciobanul cu doamna Chiajna, soția sa, – sensibilizați de viața aspră pe care o duceau sihaștrii –, le-au zidit o nouă biserică și chilii în piatră. Două secole mai târziu, la începutul secolului al XVIII-lea, schitul – din lipsă de personal – a ajuns în paragină. La îndemnul schimonahului Antonie care sihăstrea în Muntele Cheia, episcopul Ilarion al Argeșului s-a implicat în lucrările de restaurare integrală a acelui așezământ.
Schimonahul Antonie a fost legat de acel schit pentru că își avea metania acolo. El provenea dintr-o familie de negustori aromâni, originari din Ianina (Ioanina), o localitate din nordul Greciei, care se stabilise în Țara Românească la Râmnicu Vâlcea. S-a căsătorit de tânăr și a avut un fiu, pe nume Mihail, care a fost preot la Catedrala Episcopală din Râmnic. La mănăstire s-a retras când avea 62 de ani; am spune că s-a retras după ce și-a pus în rânduială cele legate de familie – mai ales că soția îi murise de tânără – și de negoț, ca om de afaceri ce era. Efectiv, a părăsit acele preocupări care implicau o grijă mai mare față de bunurile acestei lumi.
La vremea cuvenită a fost tuns monah cu numele Antonie. Nu știm cum se numea din botez. După un timp de ascultare în acel schit, dorind o viață duhovnicească mai sporită, în jurul anului 1690 s-a retras într-o peșteră din Munții Cheia. Aceasta i-a fost pentru douăzeci și opt de ani chilie și loc de rugăciune. Dorind un loc special pentru a priveghea și a se ruga, a săpat cu dalta și cu ciocanul într-o stâncă un mic paraclis. După trei ani de muncă asiduă, isprăvind lucrul pe care și l-a propus, l-a chemat pe episcopul Ilarion al Râmnicului pentru a-l sfinți.
Vestea despre viața duhovnicească a schimonahului Antonie de la Iezerul Vâlcii s-a răspândit, trecând munții până în Transilvania. Mulți călugări, pustnici, – mai ales că în vatra satului subcarpatic Cheia-Olănești pe lângă Sihăstria Iezerul se mai aflau încă trei mici sihăstrii: Bradu, Pahomia și Jgheabul întemeiate în secolele XVI-XVII, în care se retrăgeau sihaștrii cu metania de la Iezerul –, dar și credincioși au început să se îndrepte spre peștera cuviosului pentru a-i cere sfat și rugăciune.
S-a strămutat la cele veșnice în anul 1720, după trei decenii de aspră nevoință, pe când avea nouăzeci și doi de ani. A fost înmormântat în preajma paraclisului pe care și l-a dăltuit singur în stâncă. Din păcate, mormântul lui nu se mai cunoaște, întrucât, așa cum se spune în tradiția locului, o stâncă s-a prăvălit din munte și a acoperit locul în care se găsea. În preajma fostei sale chilii au avut loc schimbări care fac imposibilă identificarea mormântului.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa de lucru din 20-21 iunie 1992, ținând seama de viața și nevoințele sale, a hotărât ca schimonahul Antonie de la Iezerul Vâlcii să fie trecut în rândul sfinților, cu zi de prăznuire 23 noiembrie.
