Evanghelia zilei

„În vremea aceea mergeau cu Iisus mulțimi multe și, întorcându-Se, a zis către ele: dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul Meu. Și cel ce nu-și poartă crucea sa și nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu. Că cine dintre voi, vrând să zidească un turn, nu stă mai întâi și își face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească? Pentru ca nu cumva, punându-i temelia și neputând să-l termine, toți cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs, zicând: Acest om a început să zidească, dar n-a putut isprăvi. Sau care rege, plecând să se bată în război cu alt rege, nu va sta mai întâi să se sfătuiască dacă va putea să întâmpine cu zece mii pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Iar de nu, încă fiind el departe, îi trimite solie și îl roagă să facă pace. Așadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu. Bună este sarea, dar dacă și sarea se va strica, cu ce va fi dreasă? Nici în pământ, nici în gunoi nu este de folos, ci o aruncă afară. Cine are urechi de auzit să audă!”

Pericopa evanghelică de astăzi poate fi intitulată prețul adevăratei ucenicii. Cu altă ocazie, Domnul Iisus Hristos, așa cum ne confirmă Sfântul evanghelist Matei, a spus, în deja celebra Predică de pe munte, că nu oricine zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăția cerurilor, aceasta fiind rezervată celor care împlinesc voia Tatălui din ceruri (Matei 7, 21).

Similar, aici este atrasă atenția asupra faptului că a urma lui Hristos fără a trăi o viață conformă cu principiile enunțate de El înseamnă ipocrizie. Discipolul sau ucenicul adevărat este cel care e dispus să-l iubească mai presus de orice. Ura despre care se vorbește nu trebuie interpretată ad litteram; este, însă, subliniat un aspect decisiv: dragostea pentru Hristos trebuie să fie atât de mare, încât, comparativ, toate celelalte moduri de iubire să fie ură. Asta înseamnă că nicio chestiune legată strict de familie nu ar trebui să îl abată pe ucenicul adevărat de la dragostea sinceră și devotată față de Domnul.

Mai mult, atunci când este vorba despre „vârful de lance”, egocentrismul, și acesta e ultimul obstacol necesar a fi înlăturat, deoarece scopul nostru nu e destinat limitării la întregul lexic ce ține de „eu”: mie, (pentru) mine, (datorită) mie, al meu etc. Scopul omului viața hristocentrică, adică acel țel măreț centrat pe Hristos, nu redus la noi înșine.

Apare și în această situație o eroare pe care, de multe ori, fără să ne dăm seama, o comitem, din momentul în care punem întrebarea greșit. Nu ar trebui, deci, să ne întrebăm cum ne afectează fiecare faptă a noastră; întrebarea ar trebui să fie: cum Îl afectează atitudinea manifestată neglijent de mine pe Hristos? În devotament, în credință, în modul de raportare la Dumnezeu nu își au locul jumătățile de măsură.

Crucea asumată este diferită de crucea indiferenței. Ambele ni se oferă, însă nu sub forma unor răni sau a unei plăgi. Mărturisirea conștientă a lui Hristos Cel răstignit, îngropat și înviat înseamnă evitarea păcatului indiferenței. Crucea rămâne aceeași, cu toate că voința oricărui credincios are două caracteristici: libertate și simetrie. Cu toate că suntem liberi să facem orice, imperativul punerii tuturor faptelor în balanță ar trebui să ne însoțească permanent și să ne statornicească „aroma” harului primit la Botez, în același chip în care sarea rămâne mereu pură, atunci când nu se amestecă cu impuritățile de tot felul.

Pr. Claudiu-Ioan COMAN