Evanghelia zilei

În vremea aceea, când Se ruga Iisus îndeosebi, erau cu El ucenicii, și i-a întrebat, zicând: Cine zic mulțimile că sunt Eu? Iar ei, răspunzând, au zis: Ioan Botezătorul, iar alții Ilie, iar alții că a înviat un proroc din cei vechi. Și El le-a zis: Dar voi cine ziceți că sunt Eu? Iar Petru, răspunzând, a zis: Hristosul lui Dumnezeu. Iar El, certându-i, le-a poruncit să nu spună nimănui aceasta, zicând că Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de către bătrâni și de către arhierei și de către cărturari și să fie omorât, iar a treia zi să învieze.

Pasajul evanghelic lecturat astăzi cuprinde mărturisirea credinței apostolilor, exprimată prin glasul Sf. Petru, despre Mântuitorul: (Tu ești) Hristosul lui Dumnezeu. În cadrul unui dialog, scurt în cuvinte, se descoperă o taină adâncă: Mântuitorul Se numește pe Sine Fiul Omului, evidențiind firea Sa omenească, iar apostolii, sub inspirație dumnezeiască (a se vedea Mt. 16, 17) – mărturisesc dumnezeirea Domnului.

Nu întâmplător, Mântuitorul îi întreabă mai întâi pe apostoli: Cine zic mulțimile că sunt Eu? Era Dumnezeu. Știa totul, dar – după părerea Sf. Ioan Gură de Aur – prin această întrebare dorea „să-i urce pe ucenicii Săi la o idee mai mare despre El, să nu rămână la ideile cele de jos ale oamenilor”. Mântuitorul nu a dorit să amintească părerea fariseilor și a cărturarilor despre El, care „era plină de răutate” – după expresia aceluiași părinte – ci părerea poporului, care, deși era „cu mult mai prejos decât cea cuvenită, totuși era lipsită de viclenie”. Prin dialogul la care îi provoacă pe apostoli, Domnul arată că El nu este nici Ioan Botezătorul, înviat din morți (așa cum credea și Irod – cf. Mt. 14, 2; Mc. 6, 16), nici Ilie, nici vreun alt prooroc, asemenea celor trimiși pentru a vesti venirea Sa, ci El este Însuși Mesia Cel așteptat. Mesia din limba ebraică este tradus în greacă prin Hristos, adică Cel Uns (a se vedea In. 1, 41; 4, 25). Pentru o receptare adecvată a textului se cade să fie subliniat că întrebarea este adresată tuturor apostolilor, nu doar lui Petru, care, cunoscând părerea îmbrățișată de ceilalți, răspunde în numele tuturor.

Nu în ultimul rând, ne surprinde, poate, atitudinea Mântuitorului din finalul relatării: iar El, certându-i (este evident că mărturisirea nu aparținea doar Sf. Petru), le-a poruncit să nu spună nimănui aceasta, zicând că Fiul Omului trebuie să pătimească... . Mântuitorul „le interzice apostolilor să vorbească despre natura Sa fiindcă această proclamare ar fi fost incompletă fără relatarea despre patima, moartea și învierea Sa” (Sf. Chiril al Alexandriei). Abia după învierea Sa va porunci tuturor să propovăduiască Evanghelia Sa la toate neamurile (Mt. 28, 19) și la toată făptura (Mc. 16, 15).

Mărturisirea credinței este esențială în viața fiecărui creștin. Potrivit libertății cu care am fost înzestrați lucrarea lui Dumnezeu în viața omului presupune, încă de la Botez, această mărturisire. Pentru un creștin Dumnezeu este Începutul și Sfârșitul (Apoc. 1, 8; 22, 13); este totul. Nimic nu poate fi pus mai presus de El. Mărturisirea prin cuvânt și faptă a credinței în Dumnezeu trebuie să fie o constantă a vieții duhovnicești, iar întrebarea: Dar voi cine ziceți că sunt Eu? caută, mereu, în sufletul fiecăruia dintre noi, un răspuns.

                                                                                     Arhid. prof. dr. Bogdan – Mihai HRIȘCĂ