„Lumina Lină” la Mănăstirea Mirăuți

După câteva zile de brumărel, seara, la ceas de Vecernie, dincoace de cursul sinuos al râului Suceava, dealurile îngălbenite, de parcă, ascunsă sub perdeaua de ceață, mâna Ziditorului însuși le-a zugrăvit în taină cu vopseluri ruginii și le-ar fi poleit cu aur, dangătul clopotelor din prima catedrală mitropolitană a Țării Moldovei, de la poalele Cetății de Scaun răsunau în mod aparte. Un răsunet de bucurie și armonie precum în Oda bucuriei din nemuritoarea Simfonie a IX- a lui Beethoven.

Sunetele clopotelor Bisericii Sf. Gheorghe – Mirăuți la acest ceas de Vecernie erau răscolitoare de inimi și de simțiri, sunete ce trezeau fiorul respectului și dragostei pentru cei ce în urmă cu peste șase veacuri, începeau în această zonă o pagină de istorie, de cultură și nu în ultimul rând de vitejie românească. Era veacul în care Suceava devenea Cetate de Scaun, centru politic administrativ al Țării  Moldovei și centrul vieții spirituale prin inițiativa vrednicului de pomenire domnitor al Țării, Petru I Mușatinul, cel ce a inițiat acțiunile de înființare și recunoaștere a Mitropoliei Țării de către Patriarhia de Constantinopol.

Piatră peste piatră se așternea întru zidirea unei Cetăți ce avea să devină un simbol în istoria Moldovei și nu numai. În același timp domnitorul știa însă că trebuie în imediata apropiere să înalțe și o mănăstire, simțind că mănăstirea este ca o cetate pe vârf de munte spre care privesc din toate părțile ochii credincioșilor, iar biserica este un far care luminează în mijlocul mării învolburate drumul călătorilor, drumul sufletelor însetate de mântuire.

În ziua sfințirii în acel sfârșit de veac al XIV -lea, biserica mănăstirii scânteia, cu adevărat, de cerească frumusețe, domnitorul primind pe toți cu nespusă bucurie și smerenie, ca pe niște apostoli ai lui Hristos, pe fiecare întâmpinându-i cu frumoase cuvinte și luminate, pe cât i-a pus Dumnezeu în minte Măriei Sale să grăiască.

Și a fost să fie la puțină vreme și o altă mare bucurie. Aducerea prin purtarea de grijă a domnitorului Alexandru cel Bun la sfatul mitropolitului Josif I Mușat a moaștelor Sf. Ioan cel Nou la Suceava, devenit un adevărat Palladium al Moldovei

Aceeași stare de bucurie s-a simțit și în seara în care după atâția ani și ani Biserica Sf. Gheorghe a Mănăstirii Mirăuți a fost reînființată prin purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.

Lăuntrul bisericii fusese și el împodobit pe măsura strălucirii în istorie. După săvârșirea slujbei Vecerniei, în care parcă niciodată nu s-a auzit atât de frumos cântat Lumină Lină, în mijlocul acestei străluciri, inimile credincioșilor prezenți șopteau parcă înfiorate împreună cu Împăratul Solomon: Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul și cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puțin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău, însă caută la rugăciunea robului Tău și să- Ți fie ochii deschiși ziua și noaptea la templul acesta, la acest loc….

Momentul în care Bizanțul a renăscut a fost cel în care Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, din încredințarea și cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuțuilor, după ce a citit potrivit rânduielilor rugăciunile din Arhieraticon, l-a instalat ca stareț al Mănăstirii Mirăuți, după atâtea veacuri, pe Arhim. Haralambie. Un nume parcă predestinat. Se știe că acest nume Haralambie are două componente : gr. Hará – bucurie, încântare, entuziasm și radicalul lamp din verbul lámpo care înseamnă a lumina, a străluci.

Mănăstirea Mirăuți avea nevoie după atâta vreme de bucuria, de lumina și de strălucirea pe care o avea în vremea când era catedrală mitropolitană a Țării Moldovei, și în care domnitorii primeau, după alegerea de către Sfatul Țării, consacrarea religioasă prin ungerea cu Sfântul Mir. Mitropolitul din mâinile căruia domnitorii primeau consacrarea religioasă era singurul personaj capabil să legitimeze în această catedrală, ca odinioară, patriarhii bizantini alegerea făcută de Sfatul Țării. Și au fost atâția domnitori care au primit această consacrare în Biserica Sf. Gheorghe a Mănăstirii Mirăuți, o biserică al cărei patron trebuia să fie un îndemn la biruință.

Astăzi i s-a încredințat Preacuviosului Părinte Arhim. Haralambie o slujire care presupune, așa cum se arată în Decalogul unui stareț, să aibă iubire și bunătate, răbdare și discernământ pentru a cârmui bine acest așezământ istoric monahal, un centru de iradiere duhovnicească, un far luminos în întunericul răului care din păcate încă se mai extinde pe pământ.

Cuvântul rostit de Preacuviosul Părinte arhim. Haralambie a fost scurt, dar cuprinzător. Între rânduri însă se simțea smerenia sa. Simțeam cum de foarte multe ori a îngânat împreună cu psalmistul ”Doamne, nu am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine” (Ps. 130,1), și în calea mea, deși de multe ori dificilă, am cunoscut odihna împlinirii și a bucuriei dincolo de așteptările mele.

În taină, după ce săvârșitu-s-a momentul instalării în scaunul de stareț al Mănăstirii Mirăuți, lângă Proscomidiar, l-am zărit câteva momente într-o clipă retras în care sigur în taină zicea: În fața acestei noi slujiri, la care Înaltpreasfinția Voastră mă chemați, mă plec cu smerenie și rostesc încă o dată: ”Iată vin să fac Voia Ta, Dumnezeule!”, cu gândul și încrederea că tot El grăiește și lucrează prin Părintele meu Arhiepiscop. În fața fiecărei provocări din parcursul meu mă consideram mărunt, slab, nepriceput. Pentru astăzi nu s-a schimbat nimic, dar întotdeauna am avut conștiința faptului că nu sunt singur și din fericire nici acest gând nu m-a părăsit. Îndrăznesc să cred că Domnul, Cel ce ne zice: „nu voi M-ați ales pe mine, ci Eu v-am ales pe voi” (In. 15,16), ne însoțește, ne îndeamnă și ne luminează, pe măsura responsabilităților ce ni se încredințează și ni le asumăm. De aceea îi mulțumesc Domnului „pentru toate câte ne-a dat nouă” (Ps. 115,3), Înaltpreasfinției Voastre și Permanenței Consiliului Eparhial pentru alegere și încredere, făgăduind totodată ascultare, sinceritate, transparență și cuget curat.

Arhid. Vasile DEMCIUC