Arborele de tămâie - Boswellia serrata

Tămâia este o rășină aromată care se extrage prin incizarea trunchiurilor unor arbori sau arbuști din familia Burseraceae, genul Boswellia. Acesta cuprinde aproximativ 25 de specii cunoscute, majoritatea, dintre care doar vreo 6-7 specii produc tămâia: Boswellia serratadin India, Boswellia carterii din Africa de Est și China, Boswellia frereana din Africa de Nord-Est (Somalia) și Boswellia sacra din Orientul Mijlociu, Boswellia papyrifera, Boswellia rivae, Boswellia neglecta.  Astăzi, cea mai comercializată tămâie este produsă în Oman, Yemen și Somalia, ea fiind preponderent obținută de la specia Boswellia serratași Boswellia sacra.

Utilizarea tămâii este cel mai adesea asociată cu importanța ei în ritualurile religioase, documentate de izvoarele istorice din vremuri îndepărtate. Alături de smirnă, aceasta era folosită în templele și palatele faraonilor din Egipt. În urma unor săpături arheologice, s-a descoperit că în Mesopotamia antică, tămâia și smirna erau întrebuințate pentru ghicirea viitorului. Cei care ghiceau, ardeau tămâia într-un vas ținut pe genunchi și interpretau viitorul în funcție de mișcarea fumului. Încă din secolul VIII î. Hr., aceste arome devin o prezență permanentă în cultul din marile temple ale centrelor urbane precum Ninive, Ierusalim, Susa, Babilon sau Damasc, datorită comerțului foarte profitabil pe urma acestora.

Despre importanța ritualică și terapeutică a tămâii în Antichitate, ne vorbește și Drumul Tămâii, denumire dată căii pe care erau transportate diferite rășini aromate precum Tămâia, Smirna, Camforul, Sacâzul, Guma de Acacia, care erau utilizate atât în cult, cât și pentru diferite preparate farmaceutice sau de parfumerie. Astfel, tămâia și smirna produse în sudul Arabiei (Yemenul de astăzi) erau transportate la început pe cale maritimă, iar ulterior cu caravane de cămile, traversând deșertul ce separa Arabia de Sud de bogatele cetăți și marile imperii ale Orientului Apropiat. Smirna și tămâia au fost pentru Arabia și India antică surse uriașe de îmbogățire. Pliniu cel Bătrân furnizează date importante despre comerțul cu aceste două rășini naturale și evidențiază cât de mult le măreau prețul numeroasele taxe la care erau supuse de-a lungul transportului, ajungând ca tămâia să fie la fel de scumpă ca aurul, iar smirna chiar să depășească acest preț în momentul sosirii acestora la Roma. În cultul creștin, Tămâia se întrebuințează încă din primele veacuri, apărând menționată în textele primelor Liturghii creștine. Aceasta se folosește la toate slujbele divine, din Est și din Vest, iar fumul ei înmiresmează aerul și conturează o atmosferă de sfințenie și de reculegere, prielnică rugăciunii.

Din punct de vedere al compoziției chimice, tămâia este un amestec complex, care conține 5-15% ulei esențial, 25-30% compuși solubili în apă (cum ar fi polizaharidele) și 55-66% rășină pură solubilă în eter, care conține triterpene tetraciclice și pentaciclice și diterpene, interesante din punct de vedere terapeutic. Compoziția cantitativă a acestor constituenți diferă de la o specie la alta. Un interes deosebit îl au acizii boswellici, care aparțin clasei de acizi triterpenici pentaciclici și care apar exclusiv în genul Boswellia, cu un conținut de până la 25%, dintre care doar câțiva sunt responsabili de diversele efecte farmacologice ale tămâii.

Utilizarea de remedii pe bază de tămâie a fost descrisă încă din scrierile Antichității și ale Evului Mediu, acestea fiind prescrise de Hippocrate, Galenus, Discorides și alții pentru tratarea tumorilor, carcinoamelor, edemelor, afecțiunilor inflamatorii și în anumite afecțiuni ale tractului respirator. Tămâia a fost de asemenea cunoscută ca remediu și în Europa, încă din cele mai vechi timpuri, până la începutul secolului XX, când popularitatea ei a scăzut drept urmare a dezvoltării industriei farmaceutice bazate pe substanțe sintetizate chimic cu potență superioară fitopreparatelor. Importanța ei a fost readusă la lumină odată cu observațiile rezultate dintr-un studiu pe animale care a demonstrat că extractul de rășină de Boswellia serrata inhibă formarea leucotrienelor în procesul inflamator.

Extractele de Boswellia și acizii boswellici izolați din acestea au fost investigați intens în medicina modernă, eficacitatea lor terapeutică împotriva mai multor boli inflamatorii cronice precum astmul bronșic, artrita reumatoidă, boala Crohn, colita colagenoasă, psoriazisul și osteoartrita fiind studiată inclusiv în studii clinice. Acțiunea antiinflamatorie a acizilor boswellici se explică prin diferite mecanisme de acțiune, precum inhibarea sintezei leucotrienelor și a prostaglandinelor sau și inhibarea sistemului complementului. Mai mult, acizii boswelici scad producția de citokine proinflamatorii, inclusiv IL-1, IL-2, IL-6, IFN-γ și TNF-α care, care sunt responsabile de afectarea unor țesuturi precum cartilajul, celulele producătoare de insulină, țesuturile bronșice și intestinale, specifică unor afecțiuni inflamatorii de natură autoimună.

La ora actuală, atât extractele de rășină de Boswellia, cât și acizii boswelici izolați din acestea se găsesc în diferite produse indicate în tratamentul afecțiunilor inflamatorii de natură cronică. Astfel, se întâlnesc pe piață preparate topice (de tip unguente, creme, geluri) destinate aplicării locale în zonele afectate de focarul dureros, ce se pot utiliza atât în scop de tratament simptomatic  în timpul crizelor, cât și pe termen lung în scop profilactic. Curele de lungă durată se fac de obicei cu preparate destinate administrării interne, care condiționează sub formă de capsule sau comprimate aceleași principii active din tămâie. Cel mai adesea, aceste preparate se prezintă sub formă de suplimente alimentare ce nu necesită prescripție medicală, ceea ce ușurează accesul pacienților la acestea.

Protos. Alexandru MOROȘAN și Farm. Drd. Mihai BABOTĂ