Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Ce reprezintă Taina Mărturisirii și de ce este atât de importantă vieții credinciosului?
Instituția duhovniciei a avut o sferă mult mai largă în trecutul Bisericii. Sintagma părinte duhovnicesc apare în Sfânta Scriptură ca temei al noilor relații ce s-au statornicit, prin Hristos, între om și Dumnezeu. Hristos Mântuitorul ne așază în raport de filiație față de Dumnezeu Tatăl. Începând cu Hristos, relația stăpân-rob face loc misterului tată-fiu. Paternitatea și filiația spirituală nu rămân numai în relația om-Dumnezeu, ci încă de la început s-a extins și în cadrul relației dintre apostoli și ucenicii lor și credincioșii acelor timpuri. Cel renăscut în Hristos prin botez devenea fiu, iar cel prin care se săvârșea lucrarea devenea părinte.
Antichitatea creștină a dat duhovnicului numele de „părinte”. De la început, părintele duhovnicesc sau duhovnicul apare în relație cu Taina Mărturisirii, însă paralel cu viața monahală au apărut părinții duhovnicești, acei „avva”, „stareți” sau „bătrâni”. Aceștia, adesea nehirotoniți, erau îndrumători de conștiințe, sfătuitori, îngrijindu-se de modelarea sufletească și de creșterea duhovnicească a ucenicilor.
Deși această îndrumare nu avea și putere sacramentală, Biserica a admis această stare de lucruri. Deși cele două moduri de exercitare a peternității duhovnicești au existat în viața Bisericii, funcțiile lor nu s-au confundat niciodată. Biserica a făcut deosebire clară între slujba de sfătuitor și puterea de dezlegare și a reafirmat tradiția potrivit căreia episcopii și preoții sunt împuterniciți cu slujirea mărturisirii și iertării păcatelor.
Astfel, duhovnicia apare ca o noțiune complexă și se manifestă pe două direcții: una sacramental-liturgică, legată nemijlocit de administrarea Tainei Spovedaniei, și alta pedagogico-pastorală, care are în vedere viața duhovnicească în general.
Cine este duhovnicul și ce reprezintă el pentru noi credincioșii?
Denumirea de duhovnic pe care spiritualitatea ortodoxă o atribuie preotului care a primit îngăduința de a săvârși Taina Mărturisirii comportă sensuri profunde. Ea presupune o stare harică deosebită, stare pe care preotul o dobândește odată cu experiența adăugată râvnei sale în slujirea preoțească. Faptul că vechile rânduieli ale Bisericii prevedeau ca duhovnicia să se dea la vârste mai înaintate este o dovadă în acest sens.
Duhovnicul este omul Duhului, persoana prin care lucrează Duhul lui Dumnezeu, însă lucrează asupra celorlalți atâta vreme cât mai întâi este viu și lucrător în viața lui. El devine om duhovnicesc printr-o muncă asiduă, prin efort continuu și prin modelarea propriei persoane în lumina poruncilor lui Dumnezeu, care sunt sfinte și sfințitoare.
Dacă puterea de a săvârși Taina Mărturisirii o primește preotul prin însuși actul hirotoniei, îngăduința de a exercita această putere se dă prin hirotesia în duhovnic. Aceasta nu este o simplă îngăduință sau o simplă dezlegare din partea arhiereului, ci mai mult decât atât. Întrucât ea se dă printr-o rânduială liturgică, creează și o stare harică deosebită, care îl ajută pe preot în lucrarea sa în cadrul spovedaniei.
Sfântul Nicodim Aghioritul spune că „prin hirotesie, duhovnicul primește duhul priceperii, ca să-și chivernisească cu vrednicie îndeletnicirea sa și să mântuiască cu înțelepciune sufletele păcătoșilor, așa cum, prin punerea mâinilor lui Moise, a primit Isus Navi duhul chibzuinței” (Deuteronom 34, 9). Prin aceasta i se dă preotului o identitate proprie între ceilalți preoți, el devenind preot duhovnic. Această realitate și distincție în același timp apare și în rugăciunea de dezlegare: „Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată...”.
Cum ne pregătim pentru a ne întâlni cu Hristos în scaunul de spovedanie?
Mărturisirea ca Taină se justifică în viața Bisericii numai dacă se aplică pe tărâm practic. Existența acestei Taine se justifică numai dacă creștinii se mărturisesc. De aceea este necesară o pregătire a credincioșilor pentru mărturisire. Aceasta poate fi făcută credincioșilor în grup, deci o pregătire colectivă, dar și fiecăruia în parte, pregătire individuală.
În pregătirea colectivă, preotul se folosește mai ales de cuvânt. Acesta are putere să schimbe cursul vieții, să înnoiască modul de gândire și de manifestare. El mișcă inima și îi schimbă pe oameni, pentru că poartă în sine luminile harului, întrucât izvorul lui este Hristos. Serviciile religioase săvârșite în parohie sunt un bun prilej pentru pregătirea credincioșilor în vederea mărturisirii. De asemenea, prin predică sau prin activitatea omiletică se urmărește conștientizarea păcatului și a stării de păcătoșenie. În sprijinul acțiunii de conștientizare a păcatului, desfășurată de preot, vin o serie de texte evanghelice duminicale care sugerează teme cu referire la păcat, pocăință, iertare, sau perioade din cursul anului bisericesc, în care cântările și citirile de la strană au un profund caracter penitențial.
Pregătirea individuală are specificul ei în aceea că, în cadrul ei, preotul simte mai bine zvâcnirile sufletești ale penitentului, frământările, suspinurile, mustrările cugetului, dorința de îndreptare, sau la alții, pasivitatea și împietrirea inimii. Acest tip de pregătire se poate realiza cu ocazia vizitelor pe care preotul le poate face la invitația credincioșilor sau în cadrul vizitelor pastorale pe care singur și le programează. Cu ocazia acestor vizite, preotul poate instrui pe credincioși în tainele mărturisirii. Ei trebuie povățuiți și instruiți asupra necesității mărturisirii nu numai la soroacele rânduite de biserică, ci și în momentele de răscruce ale vieții.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „duhovnicul trebuie să dovedească prin permanenta lui disponibilitate, prin puterea lui de trezire a duhului de comuniune, că e omul rânduit de Dumnezeu semenilor săi ca cel ce totdeauna poate da o împlinire voinței de comuniune a celor ce vin la el cu acest gând, sau o poate naște în cei ce vin de formă. El trebuie să fie focul la care se pot încălzi cei ce vin cu această dorință și care poate dezmorți pe cei ce nici nu bănuiesc că ar găsi o asemenea căldură la el”.
Revenind la momentul dezlegării de păcate, ce este această dezlegare? Este completă taina fără dezlegarea păcatelor la final?
Rugăciunea de dezlegare este formula de administrare a Tainei Mărturisirii. În fiecare Taină formula de administrare constituie punctul culminant al întregii slujbe și momentul în care taina respectivă se săvârșește. În rânduiala Tainei Spovedaniei, formula de dezlegare este următoarea:
„Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule/fiică și să-ți lase ție toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”
Rostirea formulei de dezlegare este momentul în care Taina Mărturisirii se împlinește, momentul în care în viața penitentului se produce o schimbare profundă. Această schimbare este inelul așezat de Părintele Ceresc în dreapta „fiului risipitor” și haina nouă așezată pe umerii lui ca răspuns la dorința acestuia de a redobândi starea pierdută; este bucuria mare care se face în Cer atunci când un păcătos se îndreaptă.
Rugăciunea scoate în evidență adevărul fundamental că Acela Care iartă păcatele în scaunul de mărturisire este Hristos, Care stă de față în chip nevăzut și primește mărturisirea făcută cu umilință. De asemenea, rugăciunea de dezlegare arată că omul care s-a mărturisit redobândește starea pierdută și chipul cel dintâi. Hristos iartă „cu îndurările iubirii sale de oameni”, iar cel iertat redevine „fiul iubirii”, ucenicul iubit care își reazemă neputințele, dar și nădejdile, pe pieptul lui Hristos, „nădejdea noastră”.
În partea a doua a rugăciunii de dezlegare, preotul duhovnic apare și el ca iertător de păcate, dar el iartă cu „puterea ce-i este dată”, cu puterea lui Hristos și în numele Sfintei Treimi. Când duhovnicul iartă și dezleagă, se scoate în evidență raportul în care se află el față de Hristos și față de penitent. Față de Hristos este în raport de supunere și ascultare, este slujitorul care lucrează în numele și cu puterea Celui Care l-a trimis. Față de penitent este tatăl, părintele duhovnicesc care iartă și dezleagă pe cei care revin la ascultarea față de Dumnezeu. Aceasta arată că cel care dezleagă, de fapt, pe penitent în acel moment este Hristos, dar rugăciunea duhovnicului este aceea care aduce efectiv iertarea din partea lui Hristos. Venirea iertării prin rugăciunea preotului arată în același timp poziția smerită a preotului, dar și necesitatea lui, ca rugător, pentru producerea iertării. Dezlegarea preotului, care se adaugă, este un fel de constatare a iertării dată de Hristos prin rugăciunea lui ca reprezentant autorizat al Bisericii și ca organ văzut prin care Hristos săvârșește Taina.
Termenul „dezleg” descoperă puterea eliberatoare a Tainei Mărturisirii. Păcatul robește, leagă și ucide sufletește. Hristos are puterea să dezrobească, să dezlege și să învie sufletește. El dezleagă pe cel care s-a făcut pe sine rob de bună voie păcatului. Când se rostesc cuvintele „te iert și te dezleg”, pentru cel care s-a mărturisit începe o nouă viață în Hristos, cu Hristos, în har și libertate. Această nouă stare cere și un nou mod de viață. „Te iert și te dezleg” îmi spune nu doar să nu mai greșesc de aici înainte, ci mai mult: îmi spune că, dincolo de păcat, „dezlegarea” cheamă la o nouă viață sufletul meu viu care dormita sub vraja lui.
Așezarea rugăciunii de dezlegare la sfârșitul Tainei, după apolis, așa cum o întâlnim în rânduiala de astăzi, a fost determinată de două motive: pe de o parte, rugăciunea de dezlegare nu se rostește tuturor penitenților, ci numai celor care au fost găsiți vrednici de a se împărtăși, pentru ceilalți urmând o perioadă de pocăință mai accentuată. De aceea, în acest caz se impune necesitatea de a încheia într-un fel rânduiala Tainei prin apolis. Pe de altă parte, rostirea rugăciunii de dezlegare după apolis nu înseamnă un sfârșit, ci ea anunță pentru credinciosul care s-a mărturisit tocmai începutul unei vieți noi.
