24 ianuarie – ziua Unirii Principatelor Române

Ziua de 24 ianuarie înscrisă cu litere mari în calendarul nostru este ziua pentru cinstirea şi îmbogăţirea valorilor poporului român, ziua în care se cuvine a face pomenire tuturor celor care şi-au adus contribuţia la Unirea Principatelor, precum şi a aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru realizarea acestui deziderat atât de scump al neamului românesc.

Evenimentul istoric săvârşit acum 163 de ani în clădirea de pe Dealul Mitropoliei, clădire care este un reper al istoriei, al credinţei şi culturii creştine româneşti, este temelia de început pentru realizarea statului român modern, din 1862 numit România.

24 ianuarie 1859 a însemnat un pas înainte pentru obţinerea independenţei naţionale româneşti în 1877, temelie pentru recunoaşterea oficială a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 ridicată în 1925 la rangul de Patriarhie, temelie pentru Marea Unire de la 1918 .

Istoria unirii noastre este istoria vieţuirii noastre, iar unirea politică din 1859 a fost şi este mărturia puterii unei naţiuni renăscute.

Acest eveniment istoric, al înfăptuirii Unirii, nu a apărut dintr-o dată. Mutatis mutandis, crearea statelor medievale ale Ţării Româneşti şi Moldovei nu -s-au produs ex abrupto, după cum Unirea Principatelor din 1859 şi MareaUunire din 1918 nu au reprezentat fructe ale hazardului.

În mentalul românesc medieval se statornicise realitatea înrudirii feudalităţii moldave cu acea valahă, încă din secolul al XV, când, de exemplu Vlad Dracul, fiind rudă cu Alexandru cel Bun şi Vlad Ţepeş u Ştefan cel Mare, iar în secolul următor Bogdan al III -lea al Moldovei se înrudea cu neamul basarabesc al lui Mihnea cel Rău, iar Mircea Ciobanul din Muntenia se căsătorea cu cea care va deveni în istorie Doamna Chiajna,fiica lui Petru Rareş. Şi exemplele pot continua. Aşadar a fost un eveniment istoric pregătit şi dovedit în decursul istoriei prin diferite forme.

Ne-am purtat crucea ca popor şi ca naţiune prin această lume în epoci care au fost şi întunecate, ne-am văzut satele arse şi risipite, ne-am plâns strămoşii sacrificaţi, ne-am trezit cu limba înstrăinată şi cu istoria hulită, dar nu ne-am plecat niciodată definitiv.

Putem afirma astfel că la 1859, Unirea devenea nu doar o realitate instituţională, ci şi una mentală, mai profundă, având în spate o istorie de mai bine de patru veacuri.

Unirea de la 1859 a fost rezultatul unui îndelungat proces de deşteptare naţională, de cristalizare a ideii de naţiune, proces în care Biserica şi-a adus o contribuţie aparte prin ierarhii ei, amintind aici pe mitropoliţii Nifon al Ţării Româneşti şi Sofronie Miclescu al Moldovei, arhimandriţii din acea vreme Melchisedec Ştefănescu şi Neofit Scriban, preoţi şi monahi etc.

Să amintim în treacăt faptul că Mitropolitul Nifon propunea votarea sub jurământ, el însuşi pronunţând jurământul cu lacrimi în ochi, în faţa icoanei Preasfintei Treimi, rugându-se înaintea tuturor, cu aceste cuvinte Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, aruncă-Ţi privirea Ta asupra inimilor noastre şi nu slăbi curajul fiilor Tăi! Uneşte-i pe toţi într-o cugetare şi într-o simţire şi fă ca inimile tuturor să aibă aceeaşi bătaie pentru ţara lor. Prinţul Cuza este unsul Tău între noi şi pentru dânsul jurăm toţi că-l vom susţine.

Aparţinând unei generaţii ilustre din care făceau parte Ion Ghica, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandr, Ion C. Brătianu, Alexandru Ioan Cuza poate fi considerat simbolul unui moment unic al istoriei noastre, de aceea fiind cunoscut în istorie ca fiind Domnul Unirii. Atunci în acel an 1859, România abia se construia, din Românii mici, despărţite în chip dureros de istorie.

Mesajul celor care au făurit România unită la 1859 era unul de încredere şi de teminicie întru ţara mea de glorii, ţara mea de dor, despre care vorbea în vremea sa Mihai Eminescu.

Şi mai trebuie să spunem un fapt care ni se pare foarte important : la 24 ianuarie 1859 nu s-a unit Moldova cu Ţara Românească ci, aşa cum sublinia acad. Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, atunci s-a unit Moldova şi Ţara Românească, în sensul că atunci nu s-a urmărit subordonarea Moldovei în cadrul noului stat unit, ci dimpotrivă s-a voit un echilibru.

Efortul important pentru înfăptuirea unirii a fost depus de elita românilor din cele două principate şi din străinătate, la care se adaugă desigur o serie de circumstanţe, de împrejurări favorabile (cum a fost spre exemplu Războiul Crimeii) şi mai puţin favorabile.

Actul de la 24 ianuarie 1859 s-a realizat în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern şi factorul extern, dintre interesele marilor puteri şi desigur interesele naţionale româneşti.

Se ştie bine că Marile Puteri occidentale aveau nevoie de un pion puternic care să susţină interesele lor la Dunărea de Jos, deci în coasta Turciei, Austriei şi Rusiei, iar liderii români voiau un viitor pentru naţiunea lor, viitor care trebuia sincronizat cu Europa, mai ales ştiind că o naţiune mică precum cea română nu avea cum să-şi decidă singură destinul- pentru că risca să fie strivită.

Lecţia pe care trebuie să o învăţăm după Unirea principatelor Române din 1859, este simplă Unirea face puterea ! Numai aşa neamul românesc va putea birui prin istorie.

(Arhid. Vasile M. Demciuc, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților)