Fumuri

Oricât ai fi de singur, oricât ți-ar fi de frig și oricât ai fi de departe, când îți apare în zare făptura mititică a unei case de pe coșul căreia urcă un firicel de fum spre cer, simți că mai există totuși câțiva oameni pe lume și că oamenii aceștia, deși nu te cunosc, te aș­teaptă, și începe dintr-odată să-ți fie cald. Dar când vezi puzderia de fumuri de care stau agățate casele unui întreg sat, la mare înălțime, sus de tot, în văzduh?

Era ceea ce i se întâmpla satului meu în fiecare dimineață de iarnă. De aceea și ieșeam, când se lumina de ziuă, afară, în curte, ca să pot privi de jos cum stătea casa noastră în aer, prinsă de cer cu frânghia subțire a fumului ce-i ieșea pe horn. 

Când bătea vântul, începea să se legene ușor, la fel ca toate celelalte case. Doamne, ce mult îmi plăcea legănatul lor! Așa cum la fel de mult îmi plăcea să ascult ce vorbesc fumurile între ele. Însă trebuia să fii de acolo, din sat, ca să înțelegi ce spun. Unui străin i s-ar fi părut că tac. Dar fumurile stăteau pe îndelete de vorbă, în timp ce suiau spre cer. Vorbeau chiar despre casele ce erau agățate de ele. Mai precis, despre cei care trăiau în acele case.

Mama se uita mirată la mine când îi povesteam seara despre vecinii de peste drum sau despre soră-sa, Vica, aflată nițel mai încolo de noi, la câteva case de școală. Număram fumurile, ca să știu precis care era cel de care atârna casa ei.

Auzeam până și glasul fumurilor de peste gârlă, folosindu-mă de ochi, nu de urechi. Nu dădeam aproape niciodată greș. Îmi sărea, ce-i drept, în ajutor și gerul, care albăstrea aerul, făcând să lunece spre ochii mei lacomi de povești până și cele mai îndepărtate șoapte. De altfel, numai așa vorbeau fumurile între ele, în șoaptă, astfel că și vorbele rostite în apropiere păreau venite de departe.

Ce trist pentru cei cu ochii surzi! Aceștia nu puteau să audă niciodată nimic! Nici măcar nu credeau că satul se desprinde în fiecare dimineață de la pământ și plutește, cu toți cei dinăuntrul caselor, în slăvile cerului. 

Nici mama nu mă credea, cu toate că ochii ei auzeau. Numai că ea nu prea avea timp să asculte ce spuneau fumurile. Avea mereu câte ceva de făcut. Ba de frământat pâine. Ba de cusut niște cămăși. Ba de băgat în sobă. Trebuia să iasă în curte după vreascuri. O auzeam în unele seri zicându-mi: Azi-dimineață, când m-am dus după lemne, mi s-a părut că pășesc pe aer. Ce-o mai fi vrând să însemne și asta?! Mie îmi venea să râd. Cum să-i spun că chiar așa se întâmplase? Mă bucuram de ce auzeam și-i făceam semn să vorbească în șoaptă, ca nu cumva să afle și tata.                                                                                        

 (Ștefan Mitroi, Ziarul Lumina)