Înstrăinare, comuniune, rugăciune

Aparent în antinomie, înstrăinarea de lume şi comuniunea sunt, în accepţiune duhovnicească, într-o unitate perfectă demonstrată de experienţa râvnitorilor anahoreţi. Retraşi din lume în mod deliberat, aceştia îşi creează condiţii de apropiere de Dumnezeu, dobândind astfel comuniunea cu divinitatea şi păstrând-o, în acelaşi timp, pe cea cu lumea toată prin rugăciune. Poate părea impropriu apelul la aceste modele ale desăvârşirii pentru noi, cei mai mulţi, ancoraţi în viaţa societăţii atât de zgârcită în a ne oferi spaţiu şi un mediu propice performanţei de a atinge trepte duhovniceşti înalte. Şi, apoi, câţi dintre noi avem vocaţia pustniciei? Să nu omitem însă că, aşa cum pe celelalte paliere ale existenţei - personal, profesional, social - ne fixăm cele mai înalte ţeluri, aşa şi în plan duhovnicesc este esenţial să ne stabilim obiectivul suprem, care nu poate fi decât mântuirea, folosindu-ne de exemplele edificatoare ale sihaştrilor.

Înstrăinarea de lume, rugăciunea şi comuniunea sunt elemente constitutive ale unei vieţi creştineşti. Nu sunt scopuri, ci mijloace indispensabile avansării în urcuşul duhovnicesc al fiecăruia. Înstrăinarea de lume înseamnă întoarcerea către sine, introspecţie, proces independent de spaţiu sau mediu. Viaţa creştinească autentică înseamnă reculegere, retragere interioară din vacarmul lumii. Într-adevăr, nu toţi avem vocaţie de anahoreţi, dar Dumnezeu a sădit în fiecare sămânţa isihiei, înţeleasă în cel mai elementar sens - contemplaţie, liniştire, dobândirea păcii interioare -, doar că în cele mai multe cazuri nu a fost suficient udată, sau deloc, pentru a rodi.

Contrar percepţiilor din zilele noastre că isihia este apanajul unora, ea este o abilitate comună tuturor, pentru că toţi ne dorim îndumnezeirea. Contemplarea născută din isihie „este rodul însănătoşirii sufleteşti, fiind ca un sfârşit şi un chip îndumnezeitor, căci prin aceasta s-a lucrat îndumnezeirea omului (...), prin petrecerea în isihie”, arată Sfântul Grigorie Palama. Primind această semnificaţie a isihiei, o putem experia şi noi spre contemplarea lui Dumnezeu în rugăciune curată. „Cei ce şi-au curăţit inima prin sfânta isihie Îl contemplă în ei înşişi pe Dumnezeu ca într-o oglindă, prin lumina cea mai presus de minte şi de simţire, care este unită cu aceştia în chip de negrăit”, spune Sfântul Ioan Scărarul.

Rugăciunea ne aşază în comuniune cu divinitatea şi, în acelaşi timp, cu lumea întreagă. Comuniunea este starea natural-umană, modul firesc de trăire a oamenilor, după modelul comuniunii trinitare, şi nu însingurarea propusă de cultura individualismului promovată în lumea de azi. A fi legaţi de altul înseamnă a avea comuniune şi a avea comuniune înseamnă a comunica lumină, explică părintele Dumitru Stăniloae, subliniind, totodată, că în fiecare om este o lumină, care nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. „Această lumină e un sens profund, o bucurie, o odihnă în dăruirea recipro­că, sentimentul de a avea totul: având iubirea celorlalți, avem totul.” Sintetizând, retragerea interioară, rugăciunea curată şi comuniunea se constituie într-o schiţă de parcurs duhovnicesc universal valabilă.

(Elena Gabriela Zamora, Ziarul Lumina)