Povara bunătății mamei

Era atât de mare bunătatea mamei că nu se cunoștea deloc atunci când luai din ea. Chiar ea lua, de fapt, și le dădea tuturor, fără să se teamă c-ar putea să se termine cândva. N-avea cum, pentru că bunătatea mamei creștea la loc, oricâte grămezi ai fi smuls din ea, întocmai cum cresc timpul și cerul, ce nu se împuținează niciodată, deși luăm cu toții din ele. Și luăm, nu de puține ori, mai mult decât avem nevoie.

Despre bunătatea mamei se știa în tot satul. De jos, de la înălțimea furnicilor, până sus, lângă cer, unde se opreau cocorii toamna din zbor, ca să le coasă mama cu lumina ochilor ei aripile rupte. Eu mă uitam speriat la ea, încercând să-i spun să mai lase și pentru mine nițel, știind că o astfel de lumină, mai mică decât lumina candelei și chiar decât cea a soarelui, se sfârșește într-o zi. Mai cu seamă că mama o folosea și la înfloritul pomilor, primăvara, iar când vedea trecând pe ulițele satului câte un suflet de om înnoptat, trimitea iute un strop din lumina ochilor ei și se făcea ziuă în sufletul acela.

Au fost seri în care mama aprindea cu bunătatea sa lămpile pe la toate ferestrele caselor din sat. Mă și miram că poate să încapă în curtea noastră atât de multă bunătate. De aceea și era pe vremea aceea lumea mai bună. Să-i fi cerut cineva, dar nu i-a cerut nimeni, mama și-ar fi folosit cu mare drag bunătatea pentru a le fi oamenilor de pe tot pămân­tul mai bine. Nu s-ar fi terminat bunătatea ei nici atunci.

De ce n-o fi aflat întreaga lume despre bunătatea mamei, nu știu. În ce lume frumoasă am fi trăit acum! Pentru că mama nu și-ar fi luat bunătatea cu ea, atunci când s-a ridicat la cer. 

A vrut, văzând că toți ceilalți nu sunt interesați, să mi-o lase mie. Dar mi-a fost frică s-o primesc. Mi-am întrebat sufletul, cerându-i să-mi spună dacă poate duce pe umerii lui o astfel de povară. Nu, mi-a răspuns el, nu mă simt în stare!

Așa că mama n-a avut încotro, și-a luat bunătatea cu ea la plecarea de pe lumea aceasta. Nu chiar pe toată. Mi-a lăsat o mică fărâmă și mie. Cât să nu mă simt împovărat. Prea puțin însă, mult prea puțin pentru a o împărți cu alți oameni. Nici măcar cu furnicile. De cocori nici nu poate fi vorba. Abia îmi ajunge mie. Dar nu în fiecare zi.

 (Ștefan Mitroi , Ziarul Lumina)