Tristeţe şi bucurie de Adormirea Maicii Domnului

Pe 15 august, toţi creştinii rememorează momentul când Maica Domnului nostru şi-a dat sufletul în mâinile Fiului ei

Înştiinţată din vreme de plecarea din această lume, Sfânta Maria a avut vreme să se pregătească pentru aceasta; sfinţii apostoli au fost aduşi de Sfântul Duh din toate colţurile lumii, ca să-şi poată lua rămas-bun. Minunile au însoţit punerea Preacuratei în mormânt, căci necredincioşii au vrut să-i necinstească sfântul trup şi au orbit, semn al sufletului lor orb, lipsit de lumina Adevărului. Dar prin mila Domnului au fost vindecaţi, când şi-au dat seama de greşeală şi şi-au cerut iertare. Numai Sfântul Apostol Toma nu a fost de faţă la înmormântare, dar amărăciunea lui s-a preschimbat în bucurie, căci, deschizându-se mormântul pentru a mai vedea şi el o dată chipul Sfintei Fecioare, n-au mai găsit decât giulgiul, semn că trupul ei a fost înălţat la cer.

Astfel, toată durerea se transformă în speranţă, căci Maica Domnului, adormind pe pământ, s-a mutat la cer, de unde se roagă pentru noi şi ne ocroteşte.

Jalea naturii

Plini de mâhnire, creştinii au interpretat schimbările de anotimp ca fiind semne ale tristeţii naturii, care regretă plecarea Sfintei Fecioare. Credinţele populare spun că din acest moment iarba nu mai creşte, iar frunzele încep să se îngălbenească. În şcoală învăţăm că nu este chiar aşa; dar aceste legende ascund o tainică poezie şi multă credinţă.

De aceea, să vă spun o poveste:

„Nu ştiu dacă a mai fost cândva vreo femeie pe lumea asta atât de asuprită, de necăjită şi de amărâtă, cum a fost Maica Domnului! Abia a născut ea pe Iisus, Mântuitorul lumii, şi iată că împăratul Irod, temându-se că Acesta îi va lua tronul împărătesc, dete poruncă ostaşilor săi ca să taie pe toţi pruncii de la doi ani în jos mai mici, cugetând că-L vor afla şi pe Iisus printre ei şi-L vor tăia şi pe Dânsul. Din pricina aceasta apoi, ameninţată fiind atât ea, cât şi Fiul său cu moartea, a trebuit să fugă cu Dânsul şi cu logodnicul ei, Iosif, din Vifleem, călare pe măgari, într-o pustietate, unde petrecură tustrei într-o cetate până după moartea lui Irod.

N-a apucat însă bine a scăpa de prigonirea lui Irod, şi iată că acum se răsculară asupra Fiului său Iisus mai-marii şi bătrânii iudeilor, care nu erau înţeleşi cu învăţătura Lui cea nouă, căutând şi aceştia toate chipurile şi mijloacele cum ar putea pune mâna pe Dânsul ca să-I curme firul vieţii. Şi, în răutatea inimii lor, atâta ce-L urmăriră şi-L prigoniră, până ce în urma urmelor, puind mâna pe Dânsul, Îl batjocoriră şi chinuiră în tot felul, iar după aceea, ca paharul amărăciunii Maicii Sale să fie cu vârf, Îl răstigniră pe cruce între doi lotri.

Văzând acestea Maica Domnului, o mai duse cât o mai duse, iar mai pe urmă, părăsind această lume plină de răutate şi de păcate, îşi dete sufletul, care se urcă la cer spre a se ruga acolo pentru noi oamenii.

Şi jalea şi durerea, când a adormit Maica Domnului, au fost pretutindeni aşa de mari şi de pătrunzătoare, că până şi pomii cu poamele cele mai frumoase şi mai alese s-au adunat la un loc şi s-au format dintr-înşii un pom mare, care s-a pus în fruntea procesiunii cu care a fost petrecută Maica Domnului la mormânt.

Şi de atunci este datină în cele mai multe părţi de a se duce, când se înmormântează vreun mort, un pom încărcat cu tot felul de poame înaintea acestuia.

Dar nu numai atâta, ci jalea şi întristarea ce au cuprins lumea după Adormirea Maicii Domnului au fost aşa de mari, că până chiar şi frunzele tuturor pomilor şi ale pâinilor s-au îngălbenit de durere şi mâhnire.

Iar bostanul, păpuşoiul şi haldanul au făcut un mănunchi mare şi frumos din floarea-soarelui şi le-au pus în chip de cunună pe sicriul Maicii Domnului şi astfel fu ea apoi dusă la locaşul ei cel veşnic. Şi de atunci vine apoi că în tot anul pe timpul acela, când se serbează Adormirea Maicii Domnului, perii, merii, păpuşoii, bostanii şi haldanii se coc şi se îngălbenesc.

Iar în urma acestora vine apoi jalea cea mare, adică iarna.“

(Poveste aleasă din lucrarea Carte de credinţe întru Maica Precista, Născătoarea de Dumnezeu, Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti)

Adormirea Maicii Domnului în calendarul popular

Pentru că este o sărbătoare atât de importantă pentru sufletul lor, strămoşii noştri au făcut din această zi un punct de reper în calendarul ocupaţiilor lor de vară-toamnă. Acum se adună ultimele plante de leac; unele femei le puneau la icoana Maicii Domnului, ca să aibă putere de vindecare mai mare.

Tot în această zi, femeile se îngrijesc de sufletele morţilor: duc la biserică prune şi struguri timpurii, după frumosul obicei de a duce la biserică, spre sfinţire, primele roade ale gospodăriei din fiecare anotimp.

Tot acum, după cum s-a stabilit din vremuri străvechi, ciobanii coboară oile de la munte şi le adăpostesc pe lângă sat, la păşunea de iarnă. În munte se face deja frig şi nu se mai găseşte iarbă, lupii şi urşii, care găsesc mai puţină mâncare, atacă turmele…

Ziua este importantă şi pentru vii: pentru că încep să se coacă strugurii, proprietarii tocmesc pândari care să izgonească păsările pofticioase şi hoţii.

Şi pentru agricultură începe o perioadă importantă, căci între cele două Sântămării ţăranii fac semănăturile de toamnă: grâu, orz, secară.

(Ana Pascu , Ziarul Lumina)