Omul în faţa necesităţii de a se autodetermina în relaţia cu Dumnezeu

Orice lucrare duhovnicească pe care omul o înfăptuiește trebuie să atingă și nivelul său sufletesc, interior, adică să fie o angajare personală care schimbă întreaga ființă. De multe ori, săvârșim anumite lucruri numai la nivel superficial și exterior și avem o atitudine moralistă față de propriile fapte sau ale celorlalți. Această atitudine moralistă este adesea exprimată prin cuvintele: „este bine să faci asta, așa trebuie, așa este cerut”. Nu neg că și din această atitudine se pot desprinde câteodată lucruri bune, dar noi avem conștiința că putem să ne ridicăm peste formalism și etichetă. Mântuitorul Iisus Hristos Însuși condamnă formalismul contemporanilor Săi și, prin faptul că ne învață să facem faptele evlaviei (rugăciune, post, milostenie) în ascuns, și nu în văzul lumii, punctează tocmai importanța omului interior. În inimă, omul se încearcă pe sine și acolo gustă întreaga lume și de aceea Mântuitorul insistă că aceasta trebuie primenită, curățită și pusă în ordine.

Începutul existenței omului este suflarea de viață a Creatorului, o altă imagine care trimite la o realitate personală, pentru că știm că suflarea vine din interiorul cuiva și de multe ori exprimă chiar sufletul persoanei respective. Nevoia de a accentua aspectul personal al anumitor fapte și lucruri vine din constatarea că miza nu este să ne agonisim fapte sau lucruri, ambele supuse ruginii timpului, uitării și degradării, ci această necontenită suflare vine din partea lui Dumnezeu, Care este viață. Avem multe mijloace prin care ne putem înnoi viața, iar cel mai la îndemână este rugăciunea. Cuviosul Sofronie Saharov arată că prin rugăciune depășim limitările existenței, ne întoarcem la suflarea dătătoare de viață a lui Dumnezeu: „Rugăciunea reface în noi, necontenit, acea suflare dumnezeiască pe care Dumnezeu a suflat-o în faţa lui Adam şi prin puterea căreia Adam a devenit duh viu (Facere 2, 7). Prin rugăciune, duhul nostru renăscut începe să se minuneze de marea taină a Existenţei. Şi o încântare deosebită, asemenea unui torent puternic, ­inundă mintea noastră: «Existenţa! Ce taină minunată!… Cum este cu putinţă?… Minunat este Dumnezeu şi minunată este zidirea Sa». Trăim sensul cuvintelor lui Hristos: «Eu am venit ca oamenii să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug» (Ioan 10, 10). Din belşug! Și acesta este un lucru prea adevărat. Dar, iară şi iară, vorbim despre acelaşi lucru: viaţa aceasta este paradoxală, aşa cum paradoxală este învăţătura Domnului: «Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins» (Luca 12, 49)”.

Paradoxul rugăciunii de care vorbește părintele Sofronie se întemeiază pe caracterul ei teandric. Ea este o lucrare din lumea aceasta, dar, în același timp, izvorul puterii ei vine de la Dumnezeu și rugăciunea nu își găsește finalitatea în cadrul acestei existențe, decât dacă se întoarce la Domnul. Sfântul Cuvios explică: „Adevărata rugăciune este legătura cu Duhul dumnezeiesc, Care Se roagă întru noi; El ­înalţă duhul nostru la starea de contemplare a veşniciei. Asemenea harului care se pogoară de Sus, rugăciunea depăşeşte firea noastră pământească. Rugăciunii i se împotriveşte trupul stricăcios, neputincios să se înalţe în sfera duhului; i se împotriveşte intelectul, neputincios să încapă neîncăputul, este zguduit de incertitudini şi respinge tot ceea ce depăşeşte priceperea lui. Rugăciunii îi stă împotrivă mediul social în care vieţuim şi care orânduieşte viaţa prin alte mijloace, diametral opuse rugăciunii. Rugăciunea nu o pot suferi duhurile vrăjmaşe. Dar numai singură rugăciunea poate să regenereze făptura din starea ei de cădere, să biruiască inerţia şi stagnarea printr-o mare încordare a duhului nostru întru urmarea poruncilor lui Hristos”.

Caracterul arzător al iubirii dumnezeiești care ne cheamă este că trebuie să trecem prin aceste potrivnicii ridicate în fața rugăciunii. Nu trebuie să gândim numai ideal, ci și practic în aceste condiții. Împotrivirile sunt de folos, pentru că prin ele se reface omul, așa cum printr-o încercare își reevaluează prioritățile vieții. Într-un fel misterios, prin aceste potrivnicii, omul pe nesimțite se schimbă, devine făptură nouă, iar un semn al acestei schimbări este tocmai dezgustul pentru faptele sau lucrurile care mai înainte îi făceau plăcere sau îi aduceau o oarecare satisfacție. „Prin schimbarea stărilor sufleteşti, noi cunoaştem deosebirea dintre darurile fireşti şi acelea care vin ca binecuvântare de la Cel de Sus”, spune Sfântul Sofronie Saharov.

Ce poate fi rugăciunea decât întărirea conștiinței că Altcineva este mai presus decât tine, de care viața depinde în mod absolut. Această descoperire este autodeterminarea omului în raport cu Dumnezeu, trăirea adevărului că suntem răspunzători nu față de o instanță abstractă, ci față de o existență personală: „Vederea lui Dumnezeu îl pune pe om în faţa necesităţii de a se autodetermina în relaţia cu El. În esenţă, fiecare acţiune a noastră, negreşit, fie ne apropie de Dumnezeu, fie, dimpotrivă, ne îndepărtează. De aceea, orice început se înfăptuieşte cu frică - numită dumnezeiască. Sufletul se teme nu numai de lucrurile vădit rele, dar şi de gândurile care pot întrista Duhul Sfânt, pe Care el Îl iubeşte. Negrăit de mare este distanţa dintre noi şi Dumnezeu. Ne vedem nevrednici de Sfântul Sfinţilor; inima se frânge, din pricina conştiinţei nimicniciei noastre. Şi nu pricepem prea repede că acest fenomen este deja începutul apropierii de Dumnezeu”, mai explică părintele Sofronie Saharov.

(Marius Nedelcu , sursa: Ziarul Lumina)