Copiii şi restanţele părinţilor

Este evident că părinţii îşi trăiesc prin copiii lor nu doar propria tinereţe sufletească deschisă spre generozitate şi sacrificii, dar mai ales şansa de a-şi împlini propriile restanţe. Fiecare om are o proiecţie asupra propriului viitor de multe ori supradimensionată şi pe care nu o poate împlini din cauza lipsei capacităţilor şi a dispoziţiei. La aceasta se adaugă şi experienţa acumulată odată cu trecerea anilor, care înseamnă şi puterea de a face alegeri şi de a şti ce ne-ar folosi cel mai bine la un anumit moment al vieţii. Din acest moment, prezenţa ­copiilor înseamnă pentru părinţi o nesperată şansă de a explora universuri noi şi de a stabili drumuri şi priorităţi în viaţa lor.

Acest lucru este firesc dacă părintele ţine cont de înclinaţiile copilului şi nu uită că acesta are în primul rând nevoie de ­copilărie şi de joacă. Noi, adulţii, uităm că pentru copil jocul este un exerciţiu de cunoaştere, pe care şi-l asumă cu toată seriozitatea şi prin care cunoaşte lumea, şi tocmai acest lucru îl sacrificăm prea uşor. Nimic nu este mai serios decât un joc de copil, în care oricine nu se poate angaja decât cu toată ființa.

Totuși, trebuie să fim sinceri și să spunem că ne simţim confortabil să ne vedem copiii transformaţi peste noapte în adulţi, prizonieri într-un program care îi sufocă de dimineaţa până seara, forţaţi să îşi asume pe lângă şcoală o mulţime de alte activităţi. Acest lucru ne dă nouă, adulţilor, un sentiment de siguranţă şi de confort, ca în faţa unei investiţii sigure într-un viitor. Nimic nu este sigur, mai ales în privinţa copiilor, care devin foarte uşor manipulaţi de cultura pe care ei o consumă de mici şi pe care noi încercăm să îi imunizăm prin timpul încărcat pe care îl oferim lor.

Este foarte adevărat că mulţi dintre noi nu am avut şansa să studiem de mici limbi străine, să facem sport, dans, muzică sau alte activităţi, dar este un real pericol să punem pe umerii copiilor propriile noastre restanțe. Prin cadouri neraţionale ne cumpărăm abandonul în care ritmul vieţii noastre de adulţi îi aruncă pe copii, uitând că toate acestea fac şi mai mare golul din sufletele lor. Uităm că pentru un copil este foarte important timpul pe care i-l acordăm, răbdarea cu care îl ascultăm şi înclinaţiile pe care reuşim să le descoperim în el. De aceea, părintele trebuie să fie prezent în viaţa copilului, să i-o îndrume raţional şi cu măsură, lăsându-i şi acestuia libertatea de a alege. Un lucru esenţial este capitalul de afecţiune pe care reuşim să îl investim în copii şi care este fundamentul oricărei orientări a viitorului. Un copil iubit de părinţii lui va fi sigur pe el şi va putea, la rândul lui, să arate iubire şi afecţiune în viaţa lui. Având aceste lucruri împlinite în viaţa unui copil, îi asigurăm şi drumul spre viitorul lui, pe care în mod sigur îl vrem mai bun decât al nostru.

Unui copil trebuie să îi dăm puterea de a crede în forţele proprii şi în Dumnezeu şi mai ales de a nu uita niciodată că poate să facă binele şi să îşi schimbe propria viaţă. Dacă vrem o investiţie sigură în copii, trebuie să le oferim puterea de a discerne, tăria de a fi originali şi de a nu imita mecanic ce văd în jurul lor, dar şi înţelepciunea de a şti să facă alegeri bune în viaţă, şi cea mai importantă sunt prietenii.

Şi să nu uit! Să nu le răpim copiilor bucuria şi siguranţa pe care le-o dau privirea părintelui care veghează din urmă drumul lor, chiar şi după ce aceştia şi-au luat zborul.

(Pr. Bogdan Ivanov , Ziarul Lumina)