Cincizecimea, o permanentă sărbătoare a Bisericii

Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos își cinstește permanent Ziditorul și actualizează darurile bogate ale Duhului Sfânt, revărsate la Cincizecime, dar și de alte multe ori în istoria ei.

Sărbătoarea Rusaliilor este ziua de naștere a Bisericii. În același timp, s‑a afirmat că Biserica a început să ființeze odată cu Întruparea Mântuitorului, cu Botezul Său și cu lucrarea de propovăduire a Evangheliei, însoțite de nenumăratele minuni săvârșite în timpul activității publice a Domnului.

Apostolii s‑au învrednicit de împlinirea făgăduinței în ziua coborârii Duhului Sfânt în chip de limbi de foc. Discipolii Mântuitorului erau împreună într‑un loc, așteptând sorocul cuvintelor Mântuitorului.

Cincizecimea, care vine de la cuvântul grecesc penticosti, a avut ca prefigurare a sărbătorii Bisericii Cincizecimea sărbătorită la șapte săptămâni după Paștele iudeilor, amintindu‑le acestora de momentul când Dumnezeu a dat tablele Legii prin Moise, de demult, în muntele Sinai.

Era o sărbătoare a secerișului și a mulțumirii, pe care iudeii o închinau lui Dumnezeu, mai ales atunci când roadele erau bogate.

Despre așteptatele momente ale bucuriei roadelor Mântuitorul a vorbit ucenicilor Săi spunându‑le: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş (Ioan 4, 35), făcând referire la un alt fel de seceriș, după ce aveau să arunce semințele Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu și aveau să culeagă rod bogat.

„Atunci ei s‑au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă. Şi când au intrat, s‑au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru şi Ioan şi Iacov şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov. Toţi aceştia, într‑un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus şi cu fraţii Lui. Şi în zilele acelea, sculându‑se Petru în mijlocul fraţilor (iar numărul lor era ca la o sută douăzeci)” (Faptele Apostolilor 1, 12‑15).

Când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s‑a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s‑au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s‑au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi (Faptele Apostolilor 2, 1‑4).

Ne vorbesc despre ceasul revărsării Duhului Sfânt, predica Sfântului Apostol Petru și minunata convertire a mulțimilor adunate la Ierusalim în acele zile.

Tradiția ierusalimiteană ne indică locul unde s‑a petrecut Pogorârea Duhului Sfânt, foișorul Cinei de Taină, unde ucenicii s‑au adunat adeseori după Înviere și după Înălțarea la cer a Mântuitorului Iisus Hristos.

În acel loc s‑a construit una dintre cele mai frumoase biserici construite de împărăteasa Elena în Țara Sfântă, care nu a rezistat încercărilor istoriei de la începutul veacului al VII‑lea, fiind dărâmată, ca și multe alte lăcașuri din Ierusalim, de pe muntele Eleonului, din Galileea și din celelalte ținuturi care aminteau despre istoria sfântă a mântuirii noastre.

Din cartea Faptele Apostolilor, capitolul al II‑lea, aflăm că, atunci când a venit ziua Cincizecimii, discipolii Mântuitorului erau împreună în același loc și din cer, fără de veste, s‑a făcut suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s‑a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s‑au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s‑au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Faptele Apostolilor 2, 1‑4).

Minunea întâmplată la Ierusalim a schimbat felul de a fi și de a gândi al multora dintre cei care participau la o astfel de sărbătoare.

Cuvintele Scripturii ne spun că erau prezenți iudei din diferite părți ale Imperiului Roman, „din parți, mezi, elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei, cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!” (Faptele Apostolilor 2, 9‑12). Unii erau uimiți, alții își băteau joc de ei.

Cuvântarea Sfântului Petru a fost magistrală, fiind om simplu, pescar din Galileea, dar care urmase cea mai înaltă școală din toate timpurile, avându‑L Îndrumător pe Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care S‑a făcut om ca pe noi să ne ridice la Dumnezeu.

Petru și ceilalți Apostoli au învățat din cuvintele Scripturilor tâlcuite adesea de Hristos.

Petru l‑a citat pe profetul Ioil: „Dar, după aceea, vărsa‑voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa, iar tinerii voştri vedenii vor vedea. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu. Şi vă voi arăta semne minunate în cer şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum” (Ioil 3, 1‑3).

„Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna, în acele zile, din Duhul Meu şi vor prooroci. Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ semne: sânge, foc şi fumegare de fum. Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi strălucită. Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui" (Faptele Apostolilor 2, 17‑21).

Adresându‑se celor prezenți, Petru le‑a spus: „Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne pe care le‑a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru, precum şi voi ştiţi, pe Acesta, fiind dat, după sfatul cel rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu, voi L‑aţi luat şi, pironindu‑L, prin mâinile celor fără de lege, L‑aţi omorât, pe Care Dumnezeu L‑a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea. Căci David zice despre El: «Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de‑a dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea s‑a bucurat inima mea şi s‑a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciune»” (Faptele Apostolilor 2, 22‑27).

Cuvintele Sfântului Petru au schimbat inimile multora dintre cei prezenți la praznic, de aceea unii l‑au și întrebat Ce să facem?, iar recomandarea Apostolului a fost fermă: „Pocăiți‑vă, și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor și veți primi darul Duhului Sfânt” (Faptele Apostolilor 2, 38).

Cartea Faptele Apostolilor ne spune: „Deci, cei ce au primit cuvântul lui s‑au botezat şi în ziua aceea s‑au adăugat ca la trei mii de suflete” (Faptele Apostolilor 2, 41), care „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2, 42).

Atât de mare a fost dorința de a urma Mântuitorului, încât creștinii de atunci își vindeau bunurile și le împărțeau celorlalți, stăruiau într‑un cuget în templu, apoi frângând pâinea și amintindu‑și de cele ce a făcut și învățat Iisus.

Petru, Ioan și alți ucenici făceau nenumărate minuni, chiar dacă nu aveau argint și aur, oferindu‑le săracilor și neputincioșilor daruri din milostivirea lui Dumnezeu. În numele lui Iisus Hristos, ei săvârșeau vindecări și‑i îndemnau pe toți să se pocăiască și să se întoarcă pe cale ca să li se șteargă păcatele.

Într‑o asemenea atmosferă s‑a întâmplat evenimentul minunat al Pogorârii Duhului Sfânt.

Tradiția ierusalimiteană ne vorbește despre minunatele fapte petrecute în zona muntelui Sion, din vechea cetate a Ierusalimului, atât înainte de Pătimirea Domnului, cât și în timpul arătărilor după Învierea Sa.

La Pogorârea Duhului Sfânt au primit făgăduința pe care Hristos a făcut‑o înainte de Înălțarea Sa la cer: „Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49).

În perioada de până la Înălțare, ucenicii au mers adeseori în acest loc, unde se ascundeau din pricina atitudinii potrivnice pe care o întâlneau în jurul lor. Se rugau și săvârșeau frângerea pâinii, împlinind porunca Mântuitorului Hristos, așteptând să se îmbrace cu putere de sus.

Deși o mare parte a cetății Ierusalimului a fost dărâmată, creștinii primelor veacuri au păstrat amintirea acestui loc, unde Mântuitorul a instituit Cina cea de Taină, S‑a arătat ucenicilor după Înviere, l‑a încredințat pe Toma de adevărul biruinței Sale asupra morții, invitându‑l să vadă că El este, să nu fie necredincios, ci credincios.

Chiar dacă perșii au dărâmat biserica zidită în acel loc, la câteva veacuri distanță, cruciații au zidit din nou un lăcaș de cult care a rezistat o vreme, fiind mai târziu transformat în moschee.

În interiorul foișorului de sus, creștinii s‑au adunat și în vremurile de încercare prin care a trecut cetatea, mai ales cu prilejul unor sărbători, oferind, în anumite situații, daruri musulmanilor pentru a putea săvârși acolo Sfânta Liturghie.

În apropiere de acest loc al Pogorârii Duhului Sfânt se află mormântul regelui David. „Şi a răposat David cu părinţii săi şi a fost înmormântat în cetatea lui David (3 Regi 2, 10); Bărbaţi fraţi, cuvine‑se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoşul David, că a murit şi s‑a îngropat, iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta” (Faptele Apostolilor 2, 29).

Mormântul lui David de pe muntele Sion împreună cu Zidul Plângerii sunt punctele cele mai frecventate în cetatea Ierusalimului spre care se îndreaptă iudeii din lumea întreagă.

Amintirea Profetului David reprezintă un moment de strălucire a istoriei evreilor, de aceea orice referire la originea unui înalt demnitar ca marele rege era mai mult decât onorantă. Așa s‑a păstrat de peste 3.000 de ani mormântul acestui împărat, acoperit cu broderie purpurie, având deasupra 22 de coroane de argint ale Torahului, reprezentând suveranii care s‑au succedat la tron după David.

Pe drumul către muntele Sionului, partea mai înaltă a cetății Ierusalimului, se întâlnesc tufe de cactuși cu țepi mult mai mari decât de obicei, asemenea unei sârme ghimpate, cu frunzele deosebit de groase. Pe acest drum, conform tradiției ierusalimitene, au fugit cei doi ucenici vânzători ai Mântuitorului, unul care a plâns apoi cu amar și altul care s‑a dus și s‑a spânzurat.

În locul unde S‑a pogorât Duhul Sfânt se păstrează coloane de marmură masivă, cu capiteluri corintiene, iar pardoseala, din blocuri mari de marmură găsită în locul respectiv, în urma săpăturilor arheologice, poate fi din vremea Mântuitorului.

Fără să știm exact care a fost locul unde au stat Mântuitorul și ucenicii Săi, este destul să înțelegem că Domnul a călcat pe acele locuri, iar noi ne sfințim atingându‑ne de urmele pașilor Lui.

Patriarhia Ierusalimului are, în apropiere, o școală pentru pregătirea personalului de cult, în grădina căreia se află un vechi Altar despre care ierusalimitenii spun că este zidit în apropierea locului Pogorârii Duhului Sfânt și a altor evenimente mântuitoare.

Păstrat cu sfințenie, locul este ascuns privirilor celor mulți, dar cercetat uneori de cei care iubesc istoria sfântă și tradiția care vine de demult.

Am îngenuncheat și eu odată acolo, ca și în cimitirul ortodox de pe Sion, unde odihnesc ierarhi, monahi, preoți și credincioși ortodocși, mulți dintre ei păstrători și continuatori ai acestei tradiții sfinte.

Sărbătoarea Cincizecimii ne cheamă să primim și noi darurile bogate ale Duhului Sfânt, să ne umplem de lumină și de trăire înaltă, amintindu‑ne de râvna Apostolilor, de împlinirea făgăduinței și de cuvântul Mântuitorului: „Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 2).

Răspunsul nostru la îndemnul Mântuitorului: „Luați Duh Sfânt” (Ioan 20, 22), nu trebuie să fie altul decât acela de a gusta, după cum spune psalmistul: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8).

Singura noastră sarcină este de a gusta, iar dulceața Duhului de care s‑au bucurat toți sfinții ne poate fi exemplu, pentru că trupul nostru este vasul Duhului Sfânt de care trebuie să avem grijă, după cum aflăm din Epistola I către Corinteni 6, 19: „Trupul vostru este templu al Duhului Sfânt”.

 † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor , Ziarul Lumina)