Cu ce conştiinţă depăşim vremurile

Unora le slăbeşte conştiinţa în vreme de război. Se ţin tari în timp de pace, dar când vine războiul se moleşesc. Principala temă devine supravieţuirea. Întrerup orice altă activitate creatoare, se blochează. Îţi reproşează că eşti orb şi nu vezi ce vremuri cumplite trăim. Mai întâi - spun ei - să treacă primejdia şi după aceea poate fi reluat orice proiect. Dar perspectiva aceasta este înşelătoare.

Părintele Dumitru Stăniloae şi cuviosul părinte Arsenie Boca ­au ­lucrat la traducerea „Filocaliei” într-o perioadă istorică extrem de nefavorabilă. Într-un manuscris păstrat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus s-a descoperit o însemnare a părintelui profesor cu privire la truda acestei lucrări în vreme de război. „Am terminat toată filocalia cu ajutorul atotputernicului şi bunului Dumnezeu, în 31 Martie 1945, lucrând la ea din Mai 1944 în timp de bombardament şi de grele încercări. În tot timpul mi-a fost gândul şi la biata Mioara, căreia e tot mai greu. Iisuse miluieşte-ne”.

România era bombardată, iar cei doi îşi vedeau de lucrare. Impresionant! În jurul lor totul se prăbuşea, iar ei insistau să traducă, să scrie, să corecteze. Un studiu aprofundat al manuscriselor „Filocaliei” ar scoate în evidenţă efortul creator conjugat într-un timp al epuizării. Mulţi s-au întrebat ce rost are să traduci, fie şi „Filocalia”, în plin război. Şi atunci, ca şi astăzi, părea mai important să supravieţuieşti, nu să faci o lucrare atât de în dezacord cu vremurile. Mai mult, pe părintele Stăniloae îl afecta boala fiicei sale, Mioara, care avea să treacă la cele veşnice la 29 aprilie 1945. Modul în care este redactată menţiunea aceasta pe manuscrisul „Filocaliei” spune multe. În primul rând, pare să nu mai fi fost timp de majusculă pentru „Filocalie”. Rostul ei era încă nedecis. Majusculele sunt pentru Dumnezeu, pentru timp şi pentru copilă. Dumnezeu guvernează Istoria. El este Proniatorul. Sunt însă momente în care timpul nu mai are răbdare cu omul. Acel timp este înfricoşător şi capătă chip apocaliptic, concurând cu Pronia divină, sugerându-ne obsesiv că tot ceea ce trăim nu ţine de Dumnezeu, ci de întâmplare, de cei care ne conduc etc. Şi acel timp dobândeşte în viaţa celor mai mulţi proporţiile majusculei. Iar copila este imaginea familiei care suferă lângă tine, iar tu eşti incapabil să ajuţi cu ceva. Durerea părintelui Stăniloae se simte acut în însemnarea de pe manuscris.

Exemplul părintelui Dumitru Stăniloae şi al cuviosului părinte ­Arsenie, implicaţi în proiectul fundamental al „Filocaliei”, pare a spune astăzi că nici un context nu ne poate justifica sterilitatea, blocajul, înţepenirea în proiect. Nu ne putem ascunde în dosul contextului defavorabil lucrării duhovniceşti şi intelectuale. E cert că e greu, dar celor doi nu le-a fost oare greu să trudească în condiţii de bombardament, când spectrul morţii ameninţa de pretutindeni? Cum e posibil să justificăm că sunt mai importante grijile veacului, când părintele profesor Dumitru Stăniloae şi cuviosul părinte Arsenie au continuat proiectul filocalic deşi erau conştienţi că pot muri în orice clipă? De ce ei nu ­
şi-au protejat viaţa şi nu s-au justificat cu grijile familiei? Şi nu cumva e o ipocrizie din partea noastră să-i admirăm astăzi, să-i cinstim, să avem evlavie faţă de ei, considerându-i modele, dar noi să procedăm cu totul altfel? Ce modele mai sunt atunci pentru noi, dacă nu ne vom referi la chipul suferinţei, la asumarea morţii şi la implicarea totală în proiecte în momente în care totul pare a se prăbuşi în jurul nostru?

Aceşti doi mari părinţi privesc astăzi spre noi. Vor să ne vadă luptând pentru un proiect care trece dincolo de vremuri, aşa cum ­„Filocalia” a traversat epocile. Acum, pentru fiecare dintre noi, rămâne importantă doar această direcţie: încăpăţânarea de a construi, cu toate că nimic nu pare să favorizeze un proiect de redefinire. Traversăm vremuri de blazare, dar Domnul dă energia de a nu renunţa. Vin şoapte viclene la ureche că nu e timp de proiect filocalic, dar tocmai aceasta este soluţia ieşirii din criză, un proiect filocalic la care să fim truditori, la care să lucrăm zilnic. Cu această conştiinţă putem sta fără ruşine în faţa lui Dumnezeu şi a celor doi mari părinţi. Doar cu această conştiinţă putem depăşi vremurile ce vin asupra noastră.

(Sergiu Ciocârlan , Ziarul Lumina)