Șansa înțelegerii și înțelepciunii adevărate

În zile de mare praznic - cel mai mare, cel mai important, izvorâtor de lumină și înțelegere binecuvântată - este momentul prielnic pentru îmbogățirea întru credință sau măcar pentru efectuarea unui prim pas spre dobândirea adevăratei înțelepciuni. Acum este momentul ca, în toiul bucuriei firești, să privim cu atenție în jur. Să privim în urmă, spre trecutul care ne-a definit existența, și înainte, către zări, spre viitorul care ne va spune povestea.

Știm cu toții că, dacă vom avea o minimă grijă, vom gestiona cumva felul în care va suna istorisirea despre noi, căci măcar din inflexiunile vocii pot fi „șlefuite” anumite cuvinte. Însă trecutul poate și trebuie să rămână neinfluențat de subtili­tăți lumești, dur, neînduplecat, acuzator, dacă este cazul, aducându-ne aminte de ceea ce am fost sau, mai degrabă, de ceea ce nu suntem și am fi putut să fim.

Orice ar spune unii, nimic nu este simplu în viața unui creștin autentic. Deoarece la fiecare pas se poate ivi un nou prilej de apostazie sau de „relaxare” a credinței, spre a respecta o vremelnică modă, care poate distruge strădanii îndelungate și poate adumbri chipul luminos al strămoșilor ce se odihnesc în fotografii ca în icoane. În orice moment poate răsări o nouă ocară izvorâtă din suflete înnegurate, menită să ne inducă uitarea de noi înșine și de rostul nostru în lume. Dar credința cea izvorâtă din iubirea divină ne va călăuzi întotdeauna spre o atitudine pașnică, dar demnă. Învierea Domnului este lumina cea adevărată, revărsată asupra tuturor, izvor de bucurie și de adevărată înțelepciune.

În zile binecuvântate, astăzi, poate mai mult ca în alte dăți, avem prilejul de a ne privi cu atenție, re­nunțând la sfieli și convenții de promenadă, care să ne îndepărteze de Dumnezeu. Ar trebui să percepem, cumva, și partea prea puțin remarcată a momentelor de cumpănă care tot apar, de la boli, singurătate și suferință până la războaie și zvonuri de distrugere, în stricta vecinătate. Deoarece toate aceste încercări nu sunt neapărat o condamnare la tristețe și neliniște. Gestionate cu înțelepciune, ele constituie, paradoxal, o șansă de a-L regăsi pe Părintele ceresc - Cel uitat, lăsat deoparte, în crunta învolburare a clipelor care se scurg cu repeziciune. Este o șansă de a readuce în sufletele noastre lumina adevăratei cre­dințe, departe de duhul mereu vrăj­maș și nemulțumit al acestui veac. De multe ori, din încercări se nasc ideile frumoase, generatoare de fapte mărețe, căci acolo, în biserica îngemănată pentru o zi sau pentru veșnicie cu sufletul nostru, Dumnezeu așteaptă, răbdător, să ne întoarcem din prea îndelungata rătăcire.

După aceste vremuri grele, vor veni altele și mereu altele, dar sperăm că vom învăța, cumva, să privim lumea cu alți ochi. Poate că ne vom gândi altfel pașii prin lume. Poate vom înțelege că existența întru Hristos nu reprezintă o simplă expresie care să își piardă ori să își dilueze irevocabil sensul, odată cu scurgerea timpului. Este dezideratul suprem, minunat, implacabil al omenirii așezate sub semnul Sfintei Cruci și sub chemarea, uneori ratată, de a ne asuma calea către mân­tuire și de a o urma, indiferent de meandrele cotidianului.

Credința veritabilă se simte și se trăiește evitând cuvintele perisabil-meșteșugite, calambururile și „jocurile de scenă”. Această perioadă, în jurul praznicului Învierii Domnului, este prielnică sentimentului curat al bucuriei și recunoș­tinței față de Dumnezeu, Cel care a oferit omenirii o nouă șansă: aceea de a exista întru iubirea mântuitoare a lui Hristos, dobândind, astfel, înțelegerea și adevărata înțelep­ciune.

Cred că acum este momentul să uităm de orice neajunsuri specifice lumii în care trăim. Deoarece „mi­los­­tivirea Ta, cea nemăsurată, cei ținuți în legăturile iadului, vă­zând-o, la Lu­mină au mers, Hristoa­se, cu picioare vesele, lăudând Paș­tile cele veș­nice. Hristos a înviat din morți!” (Cântarea a 5-a din Canonul Învierii).

(Pr. Alexandru Pripon, Ziarul Lumina)