O femeie în „sesiune” de examene la Hristos

Duminica femeii din Canaan. Așa numește Biserica Duminica aceasta. Și pare o numire după regiune, discriminatorie, cum ar spune unii. Cert este că după o lungă discuție cu fariseii și cărturarii în care aceștia nu pare să fi înțeles ceva atunci când Hristos le spune că împlinesc, cu vârf și îndesat, prorocia lui Isaia: „Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Și zadarnic Mă cinstesc ei învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor.” (Matei 15. 8-9).

Inima departe de Dumnezeu e altceva decât împietrirea inimii, sclerocardia, și pare mult mai grav în ochii lui Dumnezeu. În acest context al reamintirii poporului de farisei și cărturari că Dumnezeu e viu, nu este lege și tocmeală ci Dumnezeu viu, apare femeia aceasta remarcabilă. Poate că nu în zadar este mereu amintită ca icoană a inteligenței feminine, responsabile și iubitoare. Icoană a femeii vii. Care luptă pentru vindecarea fiicei sale de un sindrom pe care astăzi, ca și atunci, unii nici nu l-ar crede posibil. Pentru că, nu-i așa, diavolul nu există și nu există pentru că dacă îl tratăm pe Dumnezeu ca pe un obiect, ca pe o idee, ca pe un idol, nici diavolul nu poate fi altfel. Când Dumnezeu dispare din valorile care își animă sufletul, diavolul se arată transparent și binevoitor, zâmbind alunecos. Cerându-ți să fii atent să nu crezi că el însuși ar fi o realitate.

Aici e cheia zbaterii Domnului Hristos cu îngustata minte atotștiutoare. În unghiul mort al credinței împăiate în citate, scufundate în legi umane care știrbesc legile lui Dumnezeu. Între Tir și Sidon, cetățile ce nu-și defineau nicicum religia la vremea Mântuitorului, Hristos află sămânța Evangheliei Sale, descoperă un suflet dispus la apostolie. 

Imaginea unei mame ce negociază pentru fiica ei este emoționantă. Am aflat, la Nain, o văduvă ce plânge un fecior ce murise iar la Capernaum un tată, mai marele sinagogii Iair, roagă pe Hristos să-i ajute fetița. Vom afla, ceva mai încolo, două surori ce-și plâng fratele cerând ajutorul lui Hristos, ne vom atașa de patru prieteni care-și poartă prietenul pe patul bolii pentru a vindecat de Domnul. Dar o mamă cerând vindecare fetiței îndrăcite, nu prea avem la îndemână. Des întâlnită în vreme – nu că acum n-ar fi, dar diavolul ne-a anesteziat atenția – vă amintiți că o vedem în Gadara și Ghenizaret dar o intuiește poporul și în orbiri ori muțenii, în uscări de mâini și de picioare. 

Oamenii legau boala de îndrăcire. De aceea, de exemplu, femeia cu scurgerea de sânge din Capernaum, din drumul spre învierea fiicei lui Iair, se ascunde, fiind convinsă că face un rău atingându-se de Hristos. Îi era frică să nu fie vădită de boală și deci de diavolul bolii ce o cuprinsese. Nu pare că s-a schimbat prea mult în mentalitatea colectivă în modul de a privi boală. Creștinii care reduc totul la cuvinte fără duh și legi omenești care înghit Legea lui Dumnezeu, care-și îndepărtează inima de Dumnezeu și îl ceartă pe Acesta că nu lovește și nu plouă cu pucioasă și foc peste unii ori alții care nu gândesc ca ei țin de această patologie a celor care ucid prin evitarea cu obstinație a unui adevăr fundamental: Dumnezeu e viu. Și este iubire nu doar de circumstanță. Ci Iubire vie.

Asta este icoana femeii canaanence. O femeie înțeleaptă, semn al istoriei înțelegerii lui Dumnezeu. Căci atunci când Domnul se întâlnește cu ea era un Dumnezeu „neînțeles”. Până și Apostolii au problema aceasta. Căci Petru spune – în contextul învățăturii „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Matei 15.11) – Lămurește-ne nouă pilda aceasta (Matei 15.15). Iar Domnul Hristos reacționează ca niciodată: „Acum și voi sunteți nepricepuți?” (Matei 15. 16). Aproape supărat, ai spune astăzi. Mai ales că ucenicii îi spuseseră că s-au scandalizat fariseii. Ca și cum fariseii ar fi mai importanți decât Dumnezeu. Cam ca acum când ideologii și ifosele lor vor să ne demonstreze că tot ceea ce propun este o scandalizare la adresa lui Dumnezeu care, în ciuda uciderii Lui în fiecare răutate a noastră, continuă să fie Viu.

Femeia are o nevoie imediată. Nu are nevoie de impresari în credință. Vorbește Domnului. Direct și curajos. Aceste „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon!” (Matei 15. 22). Îmi pare că în strigătul ei este atât de multă durere încât nu-i vom semăna niciodată. Vede neputința ei. Hristos pare că nici nu o privește. Ucenicii, aceiași care vorbiseră despre scandalizare și păreau că nu înțelegeau mare lucru din mărturisirea Domnului Hristos, mediază întoarcerea privirii Domnului. E interesant că la răspunsul insistenței lor – „Slobozește-o, că strigă în urma noastră.” (Matei 18. 23)- Mântuitorul răspunde și spune: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.” (Matei 18.24). Iar femeia, vorbindu-i ca unui Dumnezeu Viu, refuză să se socotească în afara turmei definite astfel de Hristos. Un „Doamne, ajută-mă!” care face până astăzi cât toată teologia rugăciunii pe care o dezbatem și o așezăm în solilocvii. Domnul se vădește Profesor exigent: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor!” (Matei 15. 26). Îmi par cele mai dureroase cuvinte adresate de Mântuitorul unui om aflat la nevoie. Și sunt cuvintele pe care le rostim mai mereu dinaintea suferinței celuilalt. Ca și cum principiul legalist ar fi mai presus decât omul în situație de risc. Ce face Domnul Hristos dinaintea Apostolilor este lecție de aplicare a principiilor după care fuseseră crescuți și care fondau reacția și contrareacția cărturarilor și fariseilor. Pare că le zice: Puteți zice ce vreți, Eu aplic ceea ce mi-au cerut fariseii și cărturarii, ca să nu-i mai scandalizez și voi să vă speriați într-atât încât să nu mai înțelegeți ce vă spun!

Vocea femeii răzbate inteligent peste stupoarea celor din jur: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” (Matei 15. 27). Ce reacție de inteligență, lipsită de lingușeală și falsă emotivitate. Femeia recunoaște că nu face parte din neamul lui Israel – stăpânii – dar nu cere decât fărâmiturile ospățului de vindecare despre care auzise ori văzuse că Hristos era în stare. Femeia e inteligentă în amănunt, aș zice. Nu spune că mănâncă fărâmiturile de pe sau de la masă, ci acelea care cad de la masa stăpânilor, care erau hrană câinilor, de cele mai multe ori. Răspuns de om cu minte și care cunoaște legea. Nu cere să se spurce iudeul Hristos pentru fiica ei ci să o socotească asemeni unui câine la Masa Împărăției. Când admiți smerirea, Dumnezeu nu are cum să nu se bucure de tine. Iar bucuria, printr-un strigăt de recunoaștere a credinței ei, se transformă în tămăduirea fetei sale îndrăcite. Ce ne spune Evanghelia acestei Duminici este că Domnul Hristos nu ne vrea proști, ori slugi fără verticalitate pentru a ne lucra mântuirea împreună cu El. Ne vrea vii. Așa cum este El. În schimbul acesta de vieți între El și noi, între noi și El, e toată taina vieții creștine.

Credința pe care o are femeia este una inteligentă, cu răspuns potrivit provocării. Este una dintre cele mai „vorbărețe” femei din Scriptură și cuvintele ei aduc în prim plan inteligența mântuirii. Seamănă mult cu Maica Domnului, cu Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, cu femeile mironosițe ori surorile lui Lazăr, aduce mult cu toate sfintele care au aflat răspuns bun la provocarea prin care Hristos le-a adus aproape de Sine.

La vreme de sesiune studențească – o lecție de examinare. Un profesor bun nu dă notă pe ce nu știe studentul, ci pe ceea ce știe și pe tot ce a ar putea ști cu ajutorul lui, al profesorului. Femeia canaaneancă e modelul studentului care nu vrea doar notă, examen luat și diplomă. Vrea să știe. Știind să poată ajuta profesionist. Merită meditat la adâncul ei de umanitate care bucură pe Hristos.

(Părintele Constantin Necula, Sursa: Tribuna.ro)