Pilda lucrătorilor viei

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om a sădit vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Și, la vremea potrivită, a trimis la lucrători o slugă ca să ia de la ei din roadele viei. Dar ei, punând mâna pe ea, au bătut-o și i-au dat drumul fără nimic. Și a trimis la ei, iarăși, altă slugă, dar și pe aceea, lovind-o cu pietre, i-au spart capul și au ocărât-o. Și a trimis alta. Dar și pe aceea au ucis-o; și pe multe altele: pe unele bătându-le, iar pe altele ucigându-le. Mai avea și un fiu iubit al său și în cele din urmă l-a trimis la lucrători, zicând: Se vor rușina de fiul meu. Dar acei lucrători au zis între ei: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm, și moștenirea va fi a noastră. Și, prinzându-l, l-au omorât și l-au aruncat afară din vie. Deci, ce va face stăpânul viei? Va veni și va pierde pe lucrători, iar via o va da altora. Oare nici Scriptura aceasta n-ați citit-o: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului; de la Domnul s-a făcut aceasta și este lucru minunat în ochii noștri»? Și căutau să-L prindă, dar se temeau de popor. Căci înțeleseseră că împotriva lor zisese pilda aceasta. Și, lăsându-L, s-au dus.” (Marcu 12, 1-12)

Răutatea și efectele ei

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLII, I-II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1993), vol. 23, pp. 501-502

„... că e firesc ca atunci când răutatea nu mai poate fi stăpânită înă­untrul sufletului să izbucnească în afară prin cuvintele rostite cu gura. Deci când auzi pe un om spunând cuvinte rele, nu socoti că numai atâta răutate are în el cât o arată cuvintele, ci gândește-te că izvorul e cu mult mai mare. Răutatea rostită prin cuvânt e numai prisosul răutății dinăuntru.
(...) limba, de multe ori, se rușinea­ză și nu varsă toată răutatea; inima însă, neavând nici un martor, zămis­leș­te fără teamă oricâte rele vrea; că de Dumnezeu nu se sinchisește. Așadar, întrucât cuvintele sunt rostite înaintea tuturora și cercetate de oameni, iar gândurile inimii ascunse, de aceea răutatea limbii e mai mică, iar a inimii mai mare. Când mulți­mea gândurilor interioare ajunge nespus de mare, atunci tai­nele inimii ies afară cu mult zgomot. 
(...) Omul cel bun din comoara cea bună scoate pe cele bune, iar omul rău din comoara cea rea scoate pe cele rele (Matei 12, 35).
Să nu socotiți, spune Hristos, că lucrul acesta se întâmplă numai când e vorba de răutate, ci și când e vorba de bunătate. Bunătatea dinăuntrul unui om e mai mare decât o arată cuvintele.”

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, Cap. II, Î. 2, R. I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 221

„Iar definirea răutății este urmă­toa­rea: folosirea rea şi împotriva poruncii Domnului a darurilor pe care ni le-a dat Dumnezeu ca să facem binele; după cum tot aşa de adevărat, virtutea cerută de Dumnezeu este folosirea acestor daruri ale lui Dumnezeu, cu bună ştiință, potrivit poruncii lui Dumnezeu.” 

(Pr. Narcis Stupcanu, Ziarul Lumina)