Clopotul dintre ani

Fiecare dintre noi știe cum arată un clopot. Ceea ce nu putem ști niciodată este cât de însemnat poate fi el. Nu este un lucru. Este o ființă vie care cheamă permanent la viață. Forma lui te duce imediat cu gândul la un nou început și la un alt sfârșit, precum jumătatea unei clepsidre.

Biserica satului în care m-am născut avea doar un clopot. Oamenii îi spuneau Harâng (când eram seminarist mi-am întrebat bunica de unde vine această denumire, mi-a răspuns: nu știu, mumo, poate de la Harul lui Dumnezeu). Chema la Liturghie, anunța sărbătorile... Dacă acel clopot ar fi strecurat azi între altele 100 de clopote și toate ar bate în același timp, cred că l-aș recunoaște fără prea multă străduință. Copiii au un simț deosebit al perceperii chemării la credință. Am văzut mulți copii întinzându-și mânuțele spre cer când aud clopotele Bisericii parohiei mele. De ce nu o facem și noi? Ne-am pierdut această percepție, nu mai auzim această chemare, ne rușinăm de glasul clopotelor? Cred că ateii sunt cei mai deranjați de vocea Bisericii. Clopotul este vocea Bisericii. S-au făcut, în ultimul timp, tot felul de inventare, câte biserici, câte școli, câte spitale, mai multe unele, mai puține altele; nimeni nu s-a gândit să numere clopotele din țara noastră. Sunt convins că și clopotele ar putea fi numărate, dar la fel de sigur sunt că vocea unui clopot (deci a Bisericii) nu poate fi măsurată. Ea are ceva din glasul lui Dumnezeu.

            Slobozește din stricăciune!,

            Biruie neadevărul!,

            Tămăduiește frica!

Când cineva pleacă din această lume, clopotele Bisericii bat, când este sărbătoare, clopotele Bisericii vestesc, când cineva este încreștinat (botezat) sau când doi tineri se cunună, clopotele Bisericii tac. De ce? Pentru că Dumnezeu glăsuiește celor ce au primit slobozire din stricăciunea acestei vieți și celor ce săvârșesc biruințe și tămăduiri în această viață, prin lucrările Bisericii. În fața celor începători (prin Botez și Cununie) Dumnezeu stă mereu tăcut, pentru a-i auzi (de la murmurul din Cristelniță, până la gustul din Potir omenirea glăsuiește, - nu ați observat că și o Cristelniță și un Potir seamănă prea mult cu un Clopot?)

Prin clopot se produce reciprocitatea ascultării: noi Îl ascultăm pe Dumnezeu și Dumnezeu ne aude pe noi (toate cuvintele rostite demn sau nedemn, toate gândurile izvorâte sau zăcute într-o comunitate se strâng în cupola unui clopot).

Sfântul Roman Melodul, acum aproape 1500 de ani, scria următoarele:

            Pe niciunul nu l-am văzut lipsit de griji,

            căci lumea întotdeauna se schimbă.

            Pe cel ce ieri l-am văzut ridicându-se,

            acum îl văd căzând din înălțimea sa.

            Pe bolnav îl văd deodată sărac;

            pe cel îndestulat, lipsit și înfometat.

            Dar voi de toate acestea să fiți liberi.

Liberi de toate schimbările vremurilor vom fi, dacă vom auzi Clopotul dintre ani!

(Pr. Sever Negrescu, Doxologia.ro)