Rugăciunea minții

Părintele Thomas Hopko recomandă să repetăm o rugăciune scurtă a­tunci când nu ne este ocupată mintea. Iar asta pentru că mintea noastră niciodată nu este „no man’s land”. Dacă linia care desparte binele de rău, într-un mare război cosmic, trece prin inima fiecărui om, atunci, cu siguranță, gândurile bune și rele se găsesc într-o permanentă încleștare sălbatică. Răul încearcă mereu să se încuibeze în minte și în inimă și de acolo să se extindă în întreaga lume. Când nu îți umpli mintea cu ceva bun, gândurile rele câștigă teren.

Avem atâtea momente în fiecare zi în care ne sunt ocupate doar mâinile, iar mintea nu este prinsă în mod deosebit. Ne este atunci la îndemână o rugăciune scurtă și simplă, dar încărcată de toată greutatea întregii spiritualități ortodoxe. E vorba despre rugăciunea lui Iisus, rugăciunea minții, rugăciunea inimii sau rugăciunea minții coborâte în inimă, cum este ea cunoscută: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Uneori chiar în versiunea foarte condensată: „Doamne, Iisuse, milu­iește-mă”.

Despre această rugăciune și spiritualitatea din care se naște s-a scris enorm. Aproape de noi, părintele Teofil Părăian (căruia ortodoxia românească îi datorează mult) sintetizează în manieră accesibilă tehnica. Probabil că aici termenul „tehnică” este inadecvat. Prin tehnică, de obicei, înțelegem că o practică ce este executată corect funcționează fără greș. În cazul rugăciunii, nimic nu este mai fals decât o asemenea aștep­tare. Rugăciunea este punctul de întâlnire a două libertăți, a lui Dumnezeu și a omului. Nu există nimic ce să Îl poată determina pe Dumnezeu, Care rămâne absolut suveran și neafectabil. Rugăciunea este disponibilitate, deschidere, chemare. În nici un caz nu este mecanică ori procedură. Gândul că Dumnezeu nu poate fi determinat, mișcat de rugăciunea noastră, ar putea fi deznădăjduitor. Dumnezeu rămâne neafectat de creație, de cădere, de nașterea ori distrugerea Universului. Acest Dumnezeu alege să Se facă om, să împăr­tășească vulnerabilitatea totală a creației Sale, să devină parte din ea. El este Dumnezeul dragostei pe care Îl chemăm prin cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milu­ieș­te-mă”. Acest Dumnezeu răspunde liber, după rațiuni și la răstimpuri doar de El știute. Tehnica, așadar, nu schimbă nimic cu privire la Dumnezeu, dar poate să fie folositoare pentru că înles­nește lucrarea celui care se roagă.

Părintele Teofil Părăian vor­bește despre felul în care a fost în­vățat de Părintele Arsenie Boca să rostească rugăciunea lui Iisus: „Și anume așa: să spun cu mintea, deci cu cuvântul gândit Doamne, între respirații; concomitent cu inspirarea, deci trăgând aerul în piept, să zic: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu și expirând, dând aerul afară din piept, să zic: miluiește-mă pe mine păcătosul”.

Acesta este un bun punct de pornire în rostirea rugăciunii lui Iisus. Dacă să rostești „Doamne” între respirații este nefiresc, atunci se poate la fel de bine așeza pe inspirație. În felul acesta, rugăciunea capătă un ritm al ei și devine o nevoie conștientă a sufletului.

Pentru a putea rosti rugăciunea când mintea este liberă, trebuie să ai deja exercițiul rugăciunii. De aceea este foarte folositor să existe un timp dedicat exclusiv acestei rugăciuni. Acest timp este un laborator în care înveți gustul rugăciunii, te obișnuiești cu atmosfera ei, care poate apoi, treptat, să cuprindă întreaga zi.

(Pr. Paul Siladi , Ziarul Lumina)