Depresia - cauză și consecință a păcatelor și patimilor omului contemporan

În urmă cu doar două luni, Organizația Mondială a Sănătății a făcut tristul anunț cum că depresia a devenit a doua boală pe planetă, ca răspândire, depășind cancerul și urcând imediat după bolile cardiovasculare, situate pe primul loc, ca incidență și mortalitate. Nu doar în lume, ci și la noi, izvoarele medicale au arătat că în perioada pandemiei, peste 40% din români au trecut, iar unii s-au adâncit în afecțiuni psihice ușoare, moderate sau severe, cea mai mare parte dintre ei fără a ști sau a reuși să caute și să primească ajutor, de la familie, prieteni, duhovnici, medici ori psihoterapeuți.

Recent, Institutul de Psihiatrie „Socola”, din Iași, a efectuat un bilanț psihiatric al pandemiei, cu referire specială la perioada martie 2020 - septembrie 2021, în care se arată că infecția cu SARS-CoV-2 a afectat psihicul uman, generând simptome din spectrul anxietății și al depresiei, atât din cauza insuficientelor informații primite, cât și ca urmare a inadaptării în izolare. Insomniile, starea de angoasă, incertitudinea, frecventele atacuri de panică, precum și somatizarea au fost printre primele motive pentru care oamenii au solicitat examinare psihiatrică în urgență.

 La acestea, s-au adăugat stări persistente de dispoziție afectivă negativă, sentimentele de deznădejde, diminuarea capacității de concentrare a atenției, plânsul facil, labilitatea emoțională, ideația sumbră, înso­țită uneori de gânduri autolitice, expectanțele negative, anxietatea paroxistică având ten­dință la ­generalizare, tulburările hipnice și tulburările de ali­mentație etc. Dependențele de alcool și droguri au înregistrat și ele o creștere de aproximativ 40-45% față de anul anterior.

Per total, s-a înregistrat o creș­tere cu 58% a cazurilor de anxietate, prezentate în ambulatoriile de specialitate psihiatrice, la cabinetele medicilor de familie și ale psihologilor și psihoterapeuților și cu 38% a cazurilor de depresie. Și, ceea ce este cel mai grav, riscul suicidar a crescut cu aproximativ 13% atât la pacienții cu tulburări psihiatrice din sfera afectivității, cât și la cei diagnosticați cu tulburări psihotice.

Spiritualitatea ortodoxă, prin învățăturile Sfinților ei Părinți, identifică între cauzele generale ale depresiei: frustrarea sau ­neîmplinirea unei dorințe, mânia și lucrarea demonică. Și fiecare dintre acestea reprezintă sursă și efect al săvârșirii păcatelor, până la forma lor paroxistică și înrobitoare: patimile, pe care aceiași părinți duhovnicești le socotesc a fi „cancerul” vieții spirituale.

Păcatele și patimile - în „trend”; virtuțile - ironizate, izolate și alungate

Fini cunoscători ai sufletului omenesc, având viață îmbu­nătă­țită moral și dăruiți cu puterea străvederii în sufletul omului, Sfinții Părinți ai credinței noastre au identificat ușor și clar frământările și neliniștile lui lăuntrice.

În lumea în care trăim și în care cuvinte precum confort, hobby, superficial reprezintă comportamente generale, este căutată prefe­ren­țial plăcerea. Asceza, osteneala, efortul, nevoința par lucruri anacronice omului zilelor noastre, care caută să descopere, să-și multiplice și să-și amplifice izvoarele plăcerilor sale, cele mai multe dintre ele trupești și egoiste. Trăind mai mult în registrul material și efemer, fără preocupări prea adânci spre spiritual și veșnic, contemporanul nu poate înțelege sensul profund duhovnicesc al existenței sale. Și, astfel, trăind în platitudinea și orizontalitatea prezentului și a trecătorului, el rămâne străin și distant universului spiritual și vieții veșnice. Gustând din plăcerile oferite de lumea materială, omul nu mai află bucuriile spirituale, singurele care nu pier pe măsura împlinirii lor, ci se în­mulțesc și se sublimează. Și astfel trăiește într-o negare de sine, trăiește viața în registrul ei superficial, exterior, neavând acces la bucuriile spirituale, nepieritoare și dătătoare de adevărată bucurie și împlinire.

Părinții duhovnicești au perfectă dreptate spunând că păcatele și patimile par a călări lumea prezentă. Ele sunt „în trend”, au devenit o modă, dând falsa impresie a noului și a actualului. Virtuțile, însă, par a fi rușinate, ironizate, criticate, marginalizate, alungate din viața omului „recent” și izgonite la periferia lumii, în sufletele tot mai puține ale celor care înțeleg, într-o astfel de lume laxă, să le mai împlinească în viața personală, spre realizare sufletească și mântuire.

Viața omului contemporan - o fugă frenetică din calea durerii în brațele amăgitoare ale plăcerii

Cu o profundă putere de scrutare a vieții și a sufletului uman, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) așeza la rădăcina tuturor patimilor vicleana iubire păcătoasă de sine, „filavtia”, pe care o considera a fi începutul și sfâr­șitul tuturor păcatelor și patimilor, originea și împlinirea lor. Cunoscându-i viclenia și răutatea, manifestările și efectele ei distrugătoare de suflet și pierzătoare de mântuire, el îndemna să ne ferim cu toată puterea noastră de aceasta, pentru că ea este ușa sau calea de intrare a tuturor răutăților în sufletul omului. Acolo unde este prezentă filavtia sunt prezente toate patimile, după cum acela care s-a eliberat de filavtie a dezrădăcinat, în viața și în sufletul lui, întreaga încrengătură vicioasă a relelor.

Același Sfânt Maxim Mărturisitorul, vorbind despre cercul vicios plăcere-durere, spunea că omul se află într-o cursă permanentă de fugă din calea a tot ceea ce îi poate provoca suferință, căutând, cu toată puterea sa, orice i-ar putea aduce bucurie, fie ea oricât de mică. Încearcă furibund să fugă din calea durerii și caută frenetic tot ceea ce i-ar putea provoca plăcere, neștiind că acestea două - plăcerea și durerea - sunt legate între ele printr-o legătură tainică. Căci istoria lumii și experiența vieții demonstrează că, atât în plan material, trupesc, cât și spiritual, bucuriile și necazurile se împletesc. Dacă nu este trăită curat și înalt, o bucurie spirituală deschide larg poarta neliniștii, a neîmplinirii și sufe­rinței pentru trup și pentru suflet. Tot astfel, o încercare sau o „pătimire”, dacă este înțeleasă spiritual și asumată moral, ca urmare a unor nedeplinătăți și spre folos duhovnicesc, se transformă în izvor de înaltă și curată bucurie sufletească. Dacă aceste adevăruri sunt evidente în plan spiritual, cu atât mai mult sunt valabile în ceea ce privește registrul vieții trupești. Diluate și trecătoare, în com­parație cu împlinirile spirituale, plăcerile trupești solicită și epuizează total, apun curând și lasă în urma lor un gol existențial greu de acoperit.

Crezând că poate gusta, în viața aceasta, doar din izvorul plăcerii, omul se aruncă, de fapt, în brațele durerii, pentru că o plăcere efemeră lasă în urma ei o durere proporțională, din care el speră să se elibereze, precipitându-se, provocându-și și consumându-se într-o nouă plăcere. Dar și aceasta, la rândul ei, aduce cu sine o nouă suferință, o nouă durere, mai intensă, mai pătrunzătoare, mai adâncă. Și tot așa, explică Sfântul Maxim Mărturisitorul, din plăcere în durere și din durere în plăcere, până la epuizarea trupească și spirituală, până la moartea sufletească, iar atunci când omul nu se trezește din această beție a păcatului și a patimilor, până la moartea sa veșnică.

Căutând să identifice și să lărgească tot mai mult izvoarele plăcerilor sale, omul nu face altceva decât să guste din plăcerile frivole și care sfârșesc odată cu păcatele care le provoacă, autocondamnându-se la tristețe și gol sufletesc.

Vorbind despre opt patimi generale: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți, mânia, trândăvia, tristețea, slava deșartă și mândria, aceiași Sfinți Părinți avertizează cu privire la efectele lor devastatoare asupra sufletului omenesc și asupra vieții lui spirituale. Printr-o bolnăvicioasă intercondiționare, declan­șarea și satisfacerea uneia o produce pe alta sau chiar dezleagă izvorul tuturor. Lăcomia pântecelui, adică supraabun­dența mâncărurilor și suprasatisfacerea nevoii de mâncare, provoacă gânduri de desfrânare. La rândul ei, desfrânarea, pentru a fi satisfăcută, solicită „arginți”. Lipsa lor provoacă mânia, trândăvia și descu­rajarea sau tristețea, însă pre­zența acestora strecoară slava deșartă și mândria. La originea sau rădăcina tuturor, precum arăta Sfântul Maxim Mărturisitorul, se află aceeași iubire păcătoasă de sine, înțeleasă mai ales ca o iu­bire de trup și de cele materiale, în detrimentul adevăratelor bucurii - cele sufletești și spirituale.

Asceza - sublimare sau suprimare; masochism sau înduhovnicire?

Vremurile în care trăim par a fi vremuri tot mai zbuciumate și mai frământate. Doar sufletele înalte, cu doruri alese și care se află pe corabia mântuitoare a credinței și în Biserică, au liniște și pace. Cuviosul Paisie Aghioritul († 1994), unul dintre cei mai îndrăgiți sfinți contemporani, vorbind „cu durere și dragoste” despre suferințele omului contemporan, spunea că lumea prezentă seamănă tot mai mult cu un „spital de nebuni”, în care ­nimeni nu mai are răbdare cu nimeni. Nici măcar soții între ei. Uitând că și-au promis iubire veșnică, aceștia au devenit ca niște „petarde”, ca niște „artificii”. Nici nu calcă bine pragul casei, în care duc tot bagajul de probleme acumulat de peste zi, că încep cuvintele tăioase, criticile, repro­șurile și disprețul, conducând, adeseori, la distanțare, depărtare și divorț. Chiar și față de copiii lor, aceiași „părinți-artificii”, în loc să le călăuzească pașii cu dragoste și responsabilitate, prin labirintul întortocheat al vieții, „vegetează” pasiv și absent în fața dispozitivelor digitale, muți și nepăsători. Și dacă mai intră în dialog cu aceștia, o fac, cel mai adesea, pentru „a le da lecții” și pentru a-i admonesta pentru că nu au făcut lucrurile așa cum trebuia, de parcă ar avea expe­riență și discernământ, precum adulții.

La oricine te gândești și oriunde te uiți, spunea Cuviosul Paisie, afli despre sărăcie și șomaj, boală și cancer, depresie și divorț. Iar adevărata cauză a tuturor acestor suferințe, surprinsă de cuviosul părinte, este îndepărtarea de Dumnezeu. Și, din acest motiv, calea redodândirii liniștii sufle­tești pierdute este reîntoarcerea la Izvorul vieții, la Dumnezeu și la credință și „simplificarea” vieții, prin restrângerea până la strictul sau absolutul necesar în cele materiale și lărgirea și adâncirea experiențelor duhovnicești înalte.

Parcă mai mult decât oricând, cuvintele Sfinților Părinți își demonstrează adevărul și justețea. Cei care au cultivat, în perioada pandemiei, valorile spirituale și virtuțile creștine au descoperit în acestea arme puternice de împotrivire față de „urâtul lumii” și „golul vieții”. Cei care, dimpotrivă, au căutat să își anestezieze conștiința și să își umple singurătatea, izolarea, temerile și suferințele în registrul plăcerilor materiale, și-au adăugat ei înșiși mai multă suferință și lipsă de sens.

Păcatele și patimile exercită o atracție asupra noastră, un miraj ca de sirenă. Ne păcălesc că sunt la îndemâna tuturor, că pot fi procurate cu deosebită ușurință - mai nou „la un click distanță”. Și tot ele ne înșală, făcându-ne să credem că plăcerea pe care ne-o vor oferi va fi profundă și infinită. Iar noi ne agităm să le descoperim, ne precipităm spre împlinirea lor, însă atunci când păcatul apune, realizăm minciuna și viclenia lui. Am făcut totul, am investit și consumat totul, fizic și psihic, iar după scurta și slaba lui răsplată, avem sentimentul că am pierdut totul, că ne-am îndepărtat și ne-am ­înstrăinat de noi înșine, deve­nindu-ne dușmani. În aceasta constă, în fapt, una dintre vicleniile și minciunile păcatului: ne promite totul, ne solicită totul, dar, în final, nu ne oferă nimic sau aproape nimic, căci după o efemeră plăcere, în suflet se cască o prăpastie adâncă și întunecoasă a durerii, sentimentul de vid existențial și de gol lăuntric. ­Până să împlinim păcatul, suntem triști, din cauza abs­enței lui și a plăcerilor promise de el. După ce l-am realizat, trăim sentimentul zădărniciei, al lipsei de țintă, de rost și de sens.

Vindecarea depresiei - prin analiza propriei vieţi morale

Un psihiatru contemporan, constatând lărgirea depresiei în lume și modul în care ea înghite, ca un nevăzut balaur, sufletul tot mai frământat și vulnerabil al omului, aprecia că această sufe­rință nu poate fi tratată numai printr-o ­pilulă, doar printr-un medicament. Vindecarea deplină de aceasta presupune o analiză asupra propriei vieți morale, făcută cu ajutorul unui părinte spiritual, identificarea păcatelor și a patimilor cărora le-am slujit ori le slujim. La aceasta trebuie să se adauge lupta noastră încordată împotriva lor, ca forme ale răului spiritual din viața noastră. Doar redescoperindu-se pe sine și reîntor­cându-se la izvoarele morale și spirituale ale vieții sale, la Dumnezeu și la credința statornică în El, omul își va simplifica viața, își va liniști sufletul și va redobândi pacea cu Dumnezeu, cu semenii și cu sinele său, după adâncul cuvânt duhovnicesc: „Împacă-te cu tine însuţi și se vor împăca în tine cerul și pământul!”.

Altfel, totul este în zadar: minciună, amăgire și vânare de vânt; gol sufletesc, tristețe și suferință morală profundă, sub masca plinătății, a reușitei și succesului efemer.

(Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu , Ziarul Lumina)