Sfântul Luca, evanghelistul pildelor

„Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând, ca să te încredinţezi despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o“ (Lc. 1, 1-4).

În prologul Evangheliei sale, Sfântul Evanghelist Luca a mărturisit un lucru uimitor: au mai fost şi alţi oameni care au încercat să scrie câte ceva despre viaţa şi activitatea Mântuitorului, dar aceste scrieri nu au reuşit să supravieţuiască. Dumnezeu a hotărât să existe patru Evanghelii, iar două să fie scrise de apostolii cei mai apropiaţi şi celelalte două de reprezentanţi dintre cei 70 de ucenici.

Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe Sfântul Evanghelist Luca în fiecare an, în data de 18 octombrie. Ştim că Sfântul Evanghelist Luca s-a născut în Antiohia Siriei, căpătând o educaţie polivalentă. Spunem asta pentru că a fost atât doctor, cât şi pictor iscusit, posedând totodată şi cunoştinţe temeinice de filosofie. Nu ştim cum a reuşit să Îl cunoască pe Mântuitorul, dar, fără îndoială, nu a fost nevoie de prea multe cuvinte pentru a fi convins că trebuie să Îl urmeze. Numele său nu este menţionat de ceilalţi evanghelişti, această practică fiind, oricum, foarte rară pe parcursul tuturor celor patru Evanghelii. Majoritatea comentatorilor Sfintei Scripturi afirmă că Sfântul Apostol Luca este acelaşi cu personajul menţionat în ultimul capitol al Evangheliei sale. După Învierea Mântuitorului, Sfântul Apostol Luca a fost părtaş la propovăduirea Sfântului Apostol Pavel, care îl menţionează în epistolele sale. Astfel, în finalul Epistolei către Coloseni, este scris: „Vă îmbrăţişează Luca, doctorul cel iubit“ (Col. 4, 14), iar în a doua Epistolă către Timotei, Sfântul Apostol Pavel precizează: „Numai Luca este cu mine“ (II Tim. 4, 11). Aceste citate ne confirmă faptul că Sfântul Luca nu a fost doar un însoţitor pentru Sfântul Apostol Pavel, ci un ajutor de nădejde. În momentul în care a rămas singur slujitor împreună cu Apostolul Neamurilor, el nu l-a părăsit pe acesta şi nu a plecat într-o misiune separată. Fidelitatea şi dragostea sa au fost mărturisite în doar câteva cuvinte de Sfântul Pavel, cuvinte care denotă însă preţuirea acestuia pentru el.

Doctorul propovăduitor

Locurile în care a propovăduit Sfântul Luca au cuprins un teritoriu destul de vast. Fiind un bun cunoscător al limbii greceşti, a ales să facă misiune atât la Roma, cât şi în Grecia şi Egipt. Cetăţile Tebaida de sus şi Lidia au fost doar două dintre locurile propovăduirii sale. Se pare că, în ciuda persecuţiilor pe care le-a avut de înfruntat, nu s-a sfârşit prin moarte mucenicească, ci a trecut la cele veşnice în jurul vârstei de 80 de ani. Deşi pare că a propovăduit în puţine locuri comparativ cu ceilalţi apostoli, Sfântul Apostol Luca a lăsat două comori inestimabile creştinismului: una dintre cele patru Evanghelii şi cartea Faptele Apostolilor. Aceste două scrieri reprezintă un inepuizabil izvor despre viaţa şi învăţătura Mântuitorului Hristos, dar şi despre misiunea apostolilor şi viaţa Bisericii primare. Cartea Faptele Apostolilor reprezintă descrierea modalităţii primare de existenţă a Bisericii. Ambele creaţii sunt adresate unui dregător pe nume Teofil, probabil prozelit roman trecut la creştinism sau care dorea să facă acest lucru în viitorul apropiat.

Unicitatea scrierilor şi dilema tripticului

Evanghelia Sfântului Luca se remarcă prin bogăţia de pilde şi parabole notate, reuşind să fie cea mai completă din acest punct de vedere. Nici mai mult, nici mai puţin de 33 de parabole împodobesc Evanghelia Sfântului Luca. Unii comentatori afirmă că Sfântul Apostol Luca ar fi, de fapt, autorul real al Epistolelor către Timotei şi Tit, atribuite Sfântului Apostol Pavel. Cu toate acestea, argumentul central care susţine această afirmaţie nu este prea puternic. Doar limbajul şi câteva idei oarecum nelalocul lor în formulare nu sunt suficiente pentru a clătina paternitatea Apostolului Pavel. Este drept că, astfel, ar rezulta un triptic interesant: Sfânta Evanghelie - Faptele Apostolilor - Epistole Pastorale. Nu putem însă să susţinem această părere, dar îi putem admira o anumită consistenţă ipotetică.

Pictarea primei icoane

„Se spune despre dânsul că el a zugrăvit minunat chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtând în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi, a zugrăvit şi alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzând acele chipuri ale sale, a grăit astfel: „Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea“. Sfântul Luca a mai zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor şi marilor Apostoli Petru şi Pavel, şi de la dânsul s-a început în toată lumea acel bun şi preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea Bisericii şi spre mântuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţa cinstesc sfintele icoane“ (Vieţile Sfinţilor pe Octombrie, p. 228). Sfânta Tradiţie consemnează astfel drept prim iconograf pe Sfântul Evanghelist Luca. Atât icoana Maicii Domnului cu Pruncul, cât şi prima icoană a unor sfinţi, şi anume Apostolii Petru şi Pavel, au fost zugrăvite de el.

Minunile Sfântului Luca

Mormântul Sfântului Luca a fost descoperit încă de timpuriu de creştinii dreptmăritori. Se spune că în locul unde a fost îngropat ploua cu colirie, apă care vindeca bolile de ochi, aceasta fiind şi o mărturie a meseriei pe care sfântul a exercitat-o în timpul vieţii. Constanţiu, fiul Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a fost cel care a adus moaştele Sfântului Evanghelist Luca la Constantinopol, unde au fost îngropate sub sfânta masă în biserica Sfinţilor Apostoli. Acolo mai erau îngropaţi şi Sfinţii Apostoli Andrei şi Timotei.

Una dintre minunile săvârşite de Sfântul Luca s-a petrecut chiar în cursul procesiunii cu sfintele sale moaşte din Constantinopol. Un famen al palatului imperial, pe nume Anatolie, zăcea grav bolnav, dar, auzind de aducerea moaştelor Sfântului, a făcut eforturi mari să ajungă şi să se roage pentru vindecarea sa. Cu toate că avea dureri intense, Anatolie a ajuns lângă raclă şi, atingându-se, s-a vindecat miraculos. Nu a plecat imediat, ci a rămas în continuare, mulţumind sfântului şi fiind el însuşi unul dintre cei care au dus pe umeri racla până la biserica unde au fost aşezate.

Episodul de la Emaus (Lc. 24, 13-32)

Revenim la acest moment relatat de Sfântul Luca în încheierea Evangheliei sale, deoarece este singurul în care îl observăm drept protagonist principal. „Şi iată, doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi la un sat care era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus. Şi aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea. Şi pe când vorbeau şi se întrebau între ei, Iisus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască. Şi El a zis către ei: „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru?“. Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare. Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: „Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea?“. El le-a zis: „Care?“. Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor, cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri. Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt, şi, negăsind Trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut. Şi El a zis către ei: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?“. Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El. Şi s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: „Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua“. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut şi El S-a făcut nevăzut de ei. Şi au zis unul către altul: „Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?“ (Lc. 24,13-32). Nu este nimic mai frumos decât această încheiere care rezumă în sine drept cuvânt esenţial toată Evanghelia. Orice desăvârşire este o ardere a inimii, pentru că orice creştere duhovnicească este, în esenţă, o sporire a dragostei.

(Pr. Adrian Agachi , Ziarul Lumina)