„Dracul nu se sperie de țipete, de urlete, ci el se oprește într-un singur punct: al smereniei”

Câteva rânduri despre omul care s-a lăsat copleșit de o neliniște interioară atât de mare încât se vede pe chipul său, în jurul lui... Această tulburare lăuntrică îi răpește omului odihna, buna dispoziție, bucuria de a munci, dorințele bune, bucuria vieții, la urma urmei, făcându-l să se chinuie precum o ființă care n-are niciun sens pe pământ.

Evanghelia Demonizaților din Ținutul Gherghesenilor ne vorbește despre omul obosit. Evanghelia de ieri ne vorbește despre demonizații din ținutul gherghesenilor care erau atât de periculoși încât oamenii evitau ținutul acela de teama lor. Iisus, însă, o ia de-a dreptul prin acest ținut amestecat, în care se aflau și iudeii care pierduseră tradiția iudaică după venirea din robia babiloniană și care creșteau porci (porcul e interzis a fi crescut și consumat în poporul lui Israel). La întâlnirea cu Iisus, demonizații au o atitudine zbuciumată, Îl ceartă știind, însă, că El este stăpânul Universului Îi cer să-i lase să intre într-o turmă de porci. Iar porcii se aruncă în mare și pier, căci unde apare demonul, numai bine nu e.

Aș vrea să desfacem puțin Evanghelia aceasta și să o înțelegem profunzimea ei. Avem noi, românii, o setare să vedem în oricine un dușman. Până și o anume parte din muzica românească abundă de versuri care probabil exprimă un chin interior al nației noastre: „Să moară dușmanii mei…”. Ba, primesc și multe pomelnice în care este pomenit (nu cu bun gând, desigur) dușmanul. Dacă Domnul s-a întrupat pentru tot omul – și bun, și rău, și credincios, și necredincios, și alb, și negru – unde, cine sunt dușmanii, fraților?

Sigur, veți spune: „Cei care mă vorbesc de rău”, dar Domnul are un răspuns, are o logică la care noi suntem invitați să participăm: Cina cea de taină, în foișor, cu câteva zile înainte de a fi răstignit. Ioan Îl întreabă: „Cine te va vinde?”, iar Domnul îi răspunde: „Cel care va întinde pâinea în blid împreună cu mine”. Apoi, când Iuda întinde pâinea împreună cu El, Domnul îi zice: „Du-te și fă ce ai de făcut.” Pare că Domnul îl ceartă pe Iuda, care, am zice noi, devine dușmanul Domnului. Pare că-i spune „mergi și fă o dată răul acela care te va duce în iad”. Sfântul Chiril al Ierusalimului spune, însă, că Domnul nu vorbea cu Iuda, nu-l vedea ca pe un dușman, pentru că noi știm că l-a așteptat cu dragoste să revină la El, ci Domnul vorbea atunci cu demonul care intrase în Iuda. Dacă vom gândi întâmplările, viața, după micimile omenești, o vom da în bară rău de tot.

Suntem un popor care crede că are dușmani de la un capăt la altul al lumii, care crede că lumea râvnește la o bucățică din țărișoara noastră sfântă, că toată lumea dușmănoasă – oculta – vrea să distrugă România. Ceva mai aberant și păgubos pentru om, decât gândirea aceasta, nu există! Dacă tu nu înțelegi cine este dușmanul omului și cum să te raportezi la el, te vei risipi și îți vei face rău și ție, și celor din jurul tău.

Cele mai multe răzbunări se tâlcuiesc într-o zicală tare frumoasă din înțelepciunea populară: „Răzbunarea este arma prostului”. Așadar, atunci când stăm și coacem răzbunări „dușmănilor” noștri, când nu mai avem alt scop în viață decât să ne răzbunăm pe cineva, nu suntem altfel decât proști, conform acestei zicale. Iar cea mai mare suferință vine în sufletul nostru atunci când suntem proști, pentru că nu putem ierta.

E drept, există o grămadă de maeștri spirituali care te sfătuiesc să te cerți, să spui tot ce gândești, să spui cine ești tu, pentru că din luptă se nasc lucrurile bune… oare?! Domnul, însă, spune un cuvânt minunat, plin de înțelepciune, ce aduce tămăduire sufletului nostru și celorlalți: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum si noi iertăm greșiților noștri.” Dacă vrei să ai un suflet sănătos, liniștit, cu sens, cu bucurie, cu dragoste de viață și de oameni, iartă din toată ființa ta, gândindu-te că omul acela a fost înșelat de demon.

Evanghelia de ieri arată un lucru fundamental: cine este dușmanul omului și cum putem lupta împotriva dușmanului nostru, demonul”. Muzica românească a găsit o soluție: fă-te bogat, „fără număr, fără număr”, și dușmanii vor muri de ciudă. Eu cred că nu e soluție, căci dracu’ nu moare de ciudă. Dimpotrivă! Atunci când începi să aduni bani „fără număr” și să te orientezi doar în direcția aceasta, devii prietenul lui. Sfântul Siluan Athonitul Îl întreabă pe Domnul într-o zi: „Doamne, de ce sufăr, de ce mi-e sufletul chinuit, de ce cad în deznădejde, de ce nu înțeleg ce-i cu mine?” Și Domnul îi raspunde: „Pentru că dracu’ chinuie pe omul mândru.”

De ce ești trist, de ce ești nemulțumit sufletește, de ce ești permanent răscolit și în durere? Pentru că nu înțelegi cele două lucruri fundamentale de care are sufletul nevoie pentru a se tămădui: să ierți și să te smerești. Dacă înțelegi profund lucrarea smereniei, te vei tămădui. Știi ce înseamnă a te smeri? Ne spune Sfântul Efrem Sirul: „Dă-mi, Doamne, să văd păcatele mele și să nu judec pe fratele meu.” Dracul nu se sperie de țipete, de urlete, ci el se oprește într-un singur punct: al smereniei. E singura armă împotriva demonului. Smerindu-te, vei spune la spovedanie: „Eu sunt păcătos, Doamne, nu alții.” Și apoi te împărtășești nu din vreo virtute a ta, ci din marea milă a lui Dumnezeu.

Degeaba vii la biserică și ceri preotului să te dezlege că nu prea îți mai merg lucrurile bine. N-auzi că dracu’ fuge de smerenie și de iertare? Când credem că suferim din cauza altor oameni, suferim doar pentru că noi considerăm că ei au greșit mai mult decât noi și îi învinovățim și condamnăm pentru asta. Când, însă, ajungi să ierți un om cu toată inima ta, când îți vezi păcatele, când încerci să te corectezi pe tine, sufletul se liniștește, începe să aibă o viețuire dumnezeiască.  Suntem făcuți după chipul și după asemănarea Lui. L-ați văzut pe Dumnezeu mofturos, țâfnos, răzbunător? El este o ființă iubitoare, iertătoare, iar sufletul nostru se aseamănă cu El.  Dacă faci altfel, dacă te porți împotriva firii tale, suferi. Iar până nu vom deveni ca Dumnezeu, ne vom rătăci într-o groază de lucruri.

Cum poți preda mintea lui Dumnezeu, însă? Nu mai vorbi cu oamenii sau cu dracu’, mai exact, în mintea ta: „Ia uite ce mi-a zis, ia uite ce mi-a făcut, din cauza lui sufăr, lasă că o să vadă el…”, ci vorbește cu Domnul: „Of, Doamne, iar mi-e greu, iar sufăr, iar am ajuns în impas, iar mă războiesc cu lumea. Ajută-mă!”. Și sufletul tău se va liniști, va afla mângâiere.

(Pr. Visarion Alexa, Doxologia.ro)