„Și iadul de pe pământ, și cel de dincolo de moarte au un singur antidot: dragostea”

Granița dintre viață și moarte nu poate fi traversată decât cu iubire. Nici coliva, nici cozonacul, nici paharele, farfuriile, hainele, mobilele nu trec granița aceasta. Ele sunt daruri, prelungiri ale iubirii noastre pentru cei adormiți. Așa a intrat Domnul în iad, prin dragoste, și tot așa îi putem scoate și noi pe cei dragi de acolo. Așa ne vor scoate și cei dragi ai noștri, dacă vom ajunge în loc de suferință.

Iar semnul dragostei este că ne ținem minte culoarea ochilor. Dacă uităm ochii unui om apropiat înseamnă că omul acela a fost pentru noi o prezență frugară și nu am intrat cu el într-o relație sufletească, de iubire, pe care nici moartea să n-o poată birui. De aceea, în Biserică, facem rugăciuni și împărțim daruri, pentru a arăta dragostea celor buni și blajini, nu pentru a le spăla păcatele. Să nu-i uitați, căci uitarea transformă totul în iad.

Domnul ne iubește pe noi toți, dar Iubirea Lui se oprește în fața indiferenței unui om și atunci El se autocenzurează într-un fel, acționând prin alte pârghii... oamenii dragi din jurul lui. De aceea, Dumnezeu „apelează” la noi să facem parastas pentru cei adormiți, pentru că are nevoie de dragostea noastră, spre a-i scoate din întuneric.

Mulți dintre noi trăim în singurătate și în iad, pentru că nu iubim și pentru că nu ne deschidem față de alți oameni. Nu înțelegem durerea și nevoile altor oameni, transformând încă de aici, de pe pământ, viața noastră în iad. Cum poți, însă, intra în iadul unui om? Arătându-i iubire! Spunându-i și aratându-i că e un om important pentru tine și, prin dăruirea și jertfelnicia ta, îl vei putea ajuta să iasă din iadul în care sălășluiește (iadul mândriei, al deținerii dreptății absolute, al judecării, al fiecărei patimi care ne stăpânește).

Așadar, și iadul de pe pământ, și cel de dincolo de moarte, au un singur antidot: dragostea! Și când nu funcționează, trebuie să mărim doza.

(Pr. Visarion Alexa, SURSA: Doxologia.ro)