Smerenia e starea firească a sufletului, sălaş al păcii şi al luminii interioare

Smerenia e starea firească a sufletului, sălaş al păcii şi al luminii interioare. E împăcarea cu sine, în vecinătatea cea bună a creaţiei, nestânjenită de vreo părere sau de vreo imagine. Nici prin răgazul contemplaţiei nu o putem cunoaşte, oricât de senină ne-ar fi cugetarea, ea, contemplaţia, rămâne expresie, o expresie fără chip interior. Smerenia e arta energiilor divine creative. E şi asceză, dar şi agonie, de a rămâne statornic şi cucernic, să nu te părăseşti, să stai cu tine, smerit în tine.

Smerenia e cu atât mai greu de dobândit, întrucât nu e nici metodă şi nici practică. Nici rugăciunea nu ajută prea mult dacă e mecanică şi repetitivă, rostită cu gândul aiurea.

 Cel smerit nu-şi poate cunoaşte smerenia, altfel nu ar mai putea fi smerit, dacă îşi priveşte chipul din afara lui. Doar privind în interioritatea ta şi recunoscându-te, numai aşa poţi fi tu cu tine, întru Hristos. E treapta supremă a identificării, când baţi la uşa inimii lui Hristos şi El te întreabă cine eşti, iar tu Îi răspunzi: Tu eşti, Doamne! Nici cei smeriţi nu se recunosc între ei, chiar între suflete aflate pe aceeaşi treaptă a cunoaşterii. S-ar trezi atunci demonul curiozităţii bănuitoare, că ai avea ascunzişuri, în loc de taine. Smerenia nu ţine nici de voinţă sau de renunţare la vreo dorinţă pământeană. Nu e nici cunoaştere, nici împietrire a inimii, nici cădere în deşertăciune. Şi cu toate acestea, smerenia are câte ceva din fiecare lucrare a Duhului.

 Întâi de toate, smerenia nu poate fi afişată ca pe un merit sau o calitate în plus, faţă de cei simpli în duh, buni primitori şi primenitori, prin coborârea Duhului asupra lor. În cele din urmă, smerenia e, în chip tainic, Chipul smerit al Creatorului faţă de creaţia Sa. Nu o lasă de izbelişte, nu o părăseşte, dimpotrivă, Dumnezeu Se ţine de cuvânt, făgăduinţa Sa are întâietate faţă de cele ameninţate cu învrăjbirea, cu mortificarea sufletului. Prin moarte o va salva de la pieire şi prin suferinţă părintească Îşi va jertfi Fiul. De la Dumnezeu Tatăl până la Pruncul Iisus, smerenia e chipul iubirii părintești. Smerenia e eliberare de gânduri şi de păreri umilitoare. De la firul de iarbă înlăcrimată şi până la firul de nisip, de la roua dimineţii şi până la aurora din zori, de la respiraţia tulpinii şi până la ultima frunză în cădere, toate sunt chipuri ale smereniei faţă de creaţie, chipuri ale suferinţei, aşa cum lumina e suferinţa culorilor.

 Smerita smerenie se adânceşte şi devine expresie a bucuriei, de eliberare de gânduri şi păreri, fără să se vadă sau să se discute teoretic despre ea. E trăire în Duhul Adevărului. Smerenia e o permanenţă, o stare de trezvie continuă şi o bucurie fără de margini, o vibrare necontenită. În schimb, starea de mândrie e stare drăcească.

 Faţă de evlavie şi de adiere a luminii, smerenia e o putere tainică pe care o primesc cei desă­vârşiţi. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem avea acces la smerenie, prin închipuire, ci prin recunoaştere a neputinţei noastre. Pe cel smerit niciodată nu-l urăşte vreun om, nici nu-l răneşte cu vorba, nici nu-l dispreţuieşte.

 Smerita cugetare o întâlnim la Sfinţii Părinţi, după o neîntreruptă contemplare și după rugăciunea cea eliberatoare de sub arcanele nevăzute ale mândriei și ale slavei deșarte. Faptul de a ști și de a cunoaște despre cele înalte are o putere ispititoare de a te înșela cu păreri, cu idei, cu aparenţe. Doar cei desăvârșiţi sunt smeriţi, faţă de creaţie și faţă de Creator, după cum Cel dintâi smerit e Însuși Dumnezeu. Dumnezeu vede că ceva ameninţă creaţia Sa, că alcătuirea omului e încâlcită și amestecată, potrivnică, îndărătnică și apucată. Atunci, Dumnezeu nu stă pe gânduri și găsește calea directă spre om, adresându-i-Se prin aleșii Săi, Moise, David, Apostolul Pavel, prin încercări și prigoniri la care sunt supuși aceștia și la care nimeni nu ar rezista.

 Smerita cugetare e o cale, dar și o ţintă. Omul e supus vrăjmă­șiei, dar și duioșiei. Poate fi supus prin aparenţe și înșe­lăciuni, prin fiicele mândriei, sau poate fi ascultător, îndelung răbdător, urmând o cale strâmtorată, părintească și duhovnicească. De la Dumnezeu Cel mult milostiv primesc smerenie cei cu inima curată, cei simpli, cei buni primi­tori, necârtitori, fără de răutate ascunsă. Pentru a fi buni primitori presupune curăţie a minţii, inimă curată, blândeţe și sfială faţă de creaţie și de Creator.

 Dumnezeu e smerenie și nu Se arată în toată puternicia Sa, întrucât l-ar surpinde pe om nepregătit și l-ar putea ușor înspăimânta. De la Dumnezeu primim Darul smereniei și îi răspundem cu frică. A fi smerit nu e un privilegiu și nu se impune ca putere și cu putere. Dimpotrivă, putinţa e fericirea de a fi cu toată inima și cu tot cugetul aţintit asupra proniei cerești, având în centru pe Creatorul și măreţia creaţiei Sale.

Cititorul smerit e cel care pri­mește cuvântul viu, în rezonanţă cu starea de pace și de evlavie a inimii, de curăţie a minţii fără de răutate. Smerit nu devii, smerit ești de la bun început, cu frica de a nu stânjeni, cu teama de a nu supăra pe Dumnezeu. ­Evlavia și blândeţea, îndelunga răbdare de a primi ce e scris în cartea vieţii și pentru tine. Smerenia e stăpânire de sine, frângere a voii tale și primitor cuviincios. Prima încer­care e să te eliberezi de mândrie, să nu fii răzbunător chiar faţă de cei răufăcători și prigonitori. Zavistia fiind urgie și năpăstuire, ea nu poate fi biruită decât prin darul proniei cerești și al puterii de a îndura, de a primi Duhul Mângâierii în inima ta. Așa s-a întâmplat cu Moise. Înţelept și smerit, Moise eliberează un popor din robie, prin răbdare, ascultare și smerenie. La fel s-a întâmplat cu Prorocul și Împăratul David. Tot prin smerenie, după prigoniri și ameninţări cu moartea, nerăzbunător și iertător, Moise va fi alesul lui Dumnezeu, prin simplitate, blândeţe, prin smerenie și îndelungă răbdare. Smerenia e sufletul creaţiei, apa vie a vieţii, sălașul Duhului Mângâietor și al energiilor divine creatoare. Suntem înscriși în cartea vieţii și de aici nu avem altă cale decât urmând calea Adevărului și lumina iubirii.

 Dumnezeu e Smerenie, dar și Iubire. Iisus e Smerenie, dar și Jertfire. Maica Domnului e Sme­re­nie, dar și Tânguire. Sfântul Duh e Smerenie, dar și suspin și mâhnire. Sfânta Treime e Smerenie desăvârșită, dar și sălaș părintesc al Păcii și al Împlinirii. Prorocii și Apostolii, Sfinţii Părinţi sunt Smerenie, faţă de Cuvântul rostit sau înscris în inima lor. Preotul, anahoretul și poetul sunt Smerenie, cucernici și biruitori asupra abisului uman.

(Gheorghe Simon , Ziarul Lumina)